LIPSIT DE SUBSTANŢĂ...

Într-o clipă, am pierdut totul:
pământul pe care-l credeam veşnic,
sub picioarele mele,
s-a făcut nisip mişcător.

Cerul de deasupra mea,
mare-nvolburată-n nori,
rădăcinile frânte,
corbi blestemaţi,
sângele negru,
lacrimi arzând,
oglinzile-albastre,
sparte-n bucăţi:
şapte ani de blestem cât o clipă
-n care m-am născut,
(pentru-a câta oară?)
zodie care nu mai există...

Şi voi pleca, luând cu mine
doar cerul zidit în zâmbetul tău
şi-acestă clipă,
şapte ani de blestem –
-n care-am fost fericit
cât e omu’-ntr-o viaţă.

(o altă clipă, ca asta,
nu va mai fi niciodată,
nu una la fel,
nu într-această viaţă...)

Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri, 
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri", 
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...

Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare, 
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare... 

Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...

Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

    Nu plâng, doar suspin -
    Căci mi-e sufletul prea plin,
    Nu plâng, doar zâmbesc -
    Fiindcă simt când te iubesc...
    
    Nu plâng, doar zbor -
    Către-un colţ albit de nor,
    Nu plâng, doar se ştie -
    Că iubirea nu-i pustie...

Dă-mi mâna iarăși iubito,

Și spune-mi ale amorului vorbe!

Este iubirea minciuna supremă,

Ori viața e cursa în care cădem?

Nu-i dragostea noastră sărbătoarea,

Nu-i ea însăși fericirea?

Nu suntem noi florile roșii sau albe,

Ori galbene,verzi și albastre,

Ce-ți stau prinse artistic

Pe gingașul chip și vorbesc,

Despre iubirea nebună,

Ori mai degrabă taina cea bună

Adusă de îngeri la noi,

Sau viața-mpreună absolută,

Ce ne-a cuprins pe-amândoi?

(2 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Toamnă a fost, când inima-mi ferice
Mi-a spus, ascultă, când îți vorbesc,
Nu ține cont, doar, ce mintea-ți zice
Că fericirea vine, când oamenii iubesc.

Pentru-nceput, n-am înțeles mesajul
Și, nici ce inima ar vrea să-mi spună,
Dar mai apoi, când gândul

mi-am citit
Am priceput că, doar, iubirea te adună.

Dar ochiul, spre averi, m-a dus să caut
Și să-mi găsesc fată bogată, arătoasă,
Uitând de-ndemnul inimii...ce suferea
Știind că-aleasa, nu-mi va fi...mireasă.

Și timp s-a adunat pe-a noastră viață
Fără a face pasul, inainte spre cununie,
Pentru că ne lipsea scânteia ce aprinde
Focul iubirii, ce-n dragoste... e temelie.
......................................
Când am simțit că suntem doi străini
Și mai nimic, nu mai există între noi,
Ne-am despărțit, spunându-ne, adio
Fără a arunca unul în altul... cu noroi.
........................................................
Și într-o zi, privirea, mi-a căzut pe ea
Iar inima făra-mi vorbi, m-a îndemnat,
Cu fata, pentru care, pulsul îmi crește
Casă să fac... că Domnul...dar mi-a dat.

Atunci, am înțeles ce-nseamnă a iubi
Și-ndrăgostit să spui iubitei...te iubesc,
Că-n viață nu averea este... importantă
Așa, că inimă rănită, azi...îți mulțumesc!

Te cunosc dinainte să te știu,

Te-am mai zărit pe pământ într-o viață uitată,

Erai sculptată din timp călător,

Ascunsă undeva prin epoca de gheață.

Erai și cometă, și stea căzătoare,

Te prăbușeai în inima mea dintr-un foc,

Și seară de seară alte planete

Încearcă să te smulgă, să te așeze la loc.

Dar uneori le las să te poarte departe,

Lumea are nevoie de tine…

O grămadă de oameni triști,

Să te vadă blândă, cum răsfrângi lumină,

Cum răspândești bunătate doar prin simplul fapt că… exiști.

Și chiar când ești stea printre necunoscuți,

Eu știu că ești acasă în fiecare bătaie a inimii mele,

Căci tu nu aparții doar lumii,

Ci și timpului, și cerului, și spațiului

Unde lumina se naște din tăcere.

Astăzi însă, întreaga lume se oprește,

În seara asta alte stele și cu mine,

Ne așezăm în univers pentru că,

Ziua aceasta-i despre… tine.

Fecioară, aş vrea un ulcior de lut

Să fiu, ca să mă duci la gură, 

Să-ţi dau din mine băutură

Şi cel mai lung şi scump sărut.

Să mă cobori apoi discret

Pe sân, să-ţi răcoresc fecioară,

În cea mai caldă zi de vară,

Din focul ce te arde-n piept.

Să-mi umezeşti din nou ţărâna

Cu apă rece de izvor

Şi să mă umplu de fior,

De toartă când mă prinzi cu mâna.

Şi noaptea când cu toţii dorm,

Aş vrea, de sete ce îţi vine, 

Tu să mă iei în pat cu tine,

Iar eu să redevin un om.