Labirintul poveștilor pierdute

Vroiam să plec dar corpul îmi înțepenise 

De parcă devenisem un ac metalic furat de un magnet de trei tesla

Stăteam în lojă cu mâinile încleștate pe balustradă 

Inima-mi intrase în acea arie de staccato

Era cea mai bună voce de soprană de coloratură pe care o auzisem

Cum să plec când "respiram" muzica ei?

De regină a nopții din "Flautul fermecat".

De unde ai venit?

Tu, suflet drag...

Din care colț rătacit de lume

Ca sa mă lași singur, pribeag

De nu mai știu ce zi mai e

Și nici când soarele apune

În care lume ai plecat?

Și nu m-ai luat în zbor cu tine

Acum totul e pustiu, neclar

O inimă ruptă-n bucăți

Cu o durere făr' de leac

Multidimensională și fără nume...

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

În noaptea aceea fierbinte de vară

Eram doar noi și râul în care se oglindea luna

Și nu mai conta absolut nimic altceva

Pentru că eram împreuna sub veghea nopții

Ți-am arătat locul unde am învățat să înot

Să nu mă tem de val, să ma folosesc de el

Acolo a fost pentru mine a doua casă

Și acolo va rămâne pentru totdeauna

Pentru că unele locuri ni se ancorează adânc în suflet

Tânjim după ele toată viața

Și ne atrag ca niște magneți invizibili

Ca să ne întoarcem iar și iar

În oaza noastră de liniște

În grădina secretă

În templul iubirii veșnice...  

Ce bine că n-a fost să fie

Un fluture prins cu un ac de gămălie 

Ce a zburat pân' la apus

Când liber în întuneric a pătruns

Ce bine ca n-a fost să fie

O pasăre închisă în colivie 

Ce trilul liber și-l exprimă

In zborul ei înspre lumină

Ce bine că n-a fost s-ajungă

Captivă într-o închisoare a minciunii 

Acum e liberă să simtă, să trăiască

Unde vrea ea, așa cum vrea...ca pasărea măiastră

În noaptea aceea fierbinte de vară

Eram doar noi și râul în care se oglindea luna

Și nu mai conta absolut nimic altceva

Pentru că eram împreuna sub veghea nopții

Ți-am arătat locul unde am învățat să înot

Să nu mă tem de val, să ma folosesc de el

Acolo a fost pentru mine a doua casă

Și acolo va rămâne pentru totdeauna

Pentru că unele locuri ni se ancorează adânc în suflet

Tânjim după ele toată viața

Și ne atrag ca niște magneți invizibili

Ca să ne întoarcem iar și iar

În oaza noastră de liniște

În grădina noastră secretă

În templul iubirii veșnice...  

Blând, cald, cu ale tale raze 
Mă faci să zâmbesc 
Dar, îmi amintesc 
Mă vei părăsi, până la răsăritul altei zi. 
 
În gazda florilor m-ai lăsat 
Cu inima-mi arzând ca scrumul de țigară 
În compania stelelor căzătoare m-ai uitat 
Cu dorința înfocată de a te găsi. 
 
Însă nu e în zadar 
Tu din nou vei răsări 
Cu ale tale fierbinți raze mă cuprinzi 
Până la asprul capăt de zi. 
 
O dată cu tine, zâmbetu-mi răsare. 
Uit de suferința-mi înăsprită, ciob de sticlă 
Te privesc și greu îmi e 
Când tot ce ne-a rămas este un simplu ,,rămas-bun". 
 
Dar nu e supărare, iubitul meu soare 
Căci va mai trece o zi 
Iar noi ne vom regăsi.

Inima este ca un nestins vulcan.

Strânge în suflet multe momente

Și întreg alaiul de sentimente,

Și în timp izbucnește ca un hurican.

O hrănești cu lieduri și versuri,

Prin care muzica și poezia

Lasă să intervină amnezia

Clipelor nedorite în sensuri.

Bătăile inimii îmi sunt orchestra,

Și gândurile un sunet de viori.

Sentimentele-s un cuplu de fiori,

Bagheta destinului este maestra.

Clocotește în suflet nădejdea

Că mai poți obține de la soartă

Cheia care deschide o poartă

Prin care gonești deznădejdea.

Arcușul jucăuș pe coardele vieții

Provoacă destinul să vibreze,

În inimă palpitații să genereze,

Dăruind un dulce aspect dimineții.

Aș prefera să mor în chin,

Decât să sufăr după tine,

Căci durerea ar curge lin

Dacă tu n-ai vorbi cu mine.

Ar fi ca o cascadă, 

Cascada suferinței,

Iar jos acolo ar tot cade

Lacrimi pline de dorință 

Căci vreau ca să te țin 

În brațe până mor, 

S-adorm cu tine în gând 

M am săturat enorm. 

Și tu să vrei să stai, 

Sa fiu numai a ta. 

Te rog tu să mă ai 

Și nu vei regreta. 

Eu nu vorbesc prostii. 

Ba da, sigur ca da! 

Scriu niște poezii, 

Mă pierd în lumea mea. 

Dar tot ce vreau acum 

Nu s lucruri materiale, 

Ci tot ce vreau acum 

E doar o sărutare. 

Atât de rece sunt 

De când te tot aștept 

Și dacă ai veni 

As arde încet-încet.

Sub cerul instelat, un dor nemărginit,

Stelele dansează-n ritmuri de lumină,

Și vântul lin se-așterne în grădină,

Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.

În nopți linistite, timpul s-a oprit,

Cu ochii tăi în suflet să alinte,

Iar inima în șoapte să mă-mbline,

Simt universul cum m-a copleșit.

De dorul tău, în mine tot s-a frânt,

Și timpul pare veșnic ne-nceput,

În visul meu, rămâi ca la-nceput,

Când lumea toată era doar un cuvânt.

Ninge peste inima mea

cu necuvintele tale,

și iarna poartă cu ea, 

a ta hibernare... 

Îți caut pasul agale,

dar viscolul îl șterge mereu,

brațele-mi rămân iarăși goale, 

și ninge, ninge mereu... 

Umbrele tale cer ajutor, 

par niște păsări rupte de stol, 

și fiecare aripă frântă în zbor, 

cade ca o ninsoare la pol. 

Vorbește, vorbește, că ninge, 

ninge peste inima mea, 

cu fiecare bătaie se stinge, 

necuvintele îngropate sub ea. 

Aștept, sub troiene, înfrânt, 

să răsară primăvara în tine,

să risipești cu un singur cuvânt, 

toată zăpada din mine.

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.