La timpul prezent

Ce- ar fi dacă ai fi tu fluture pentru o zi,

Să - ți întinzi aripile și să cuprinzi tot cerul 

Din înălțimi întreaga creație să o vezi,

Să simți în tine vântul cum îți ghidează zborul.

Și dureroasa- ți metamorfoză să merite din plin

S- admiri tu din înalturi mărețul plan divin.

Și iar e azi, și iar mi-e dor de tine 

Și dincolo de timp, și dincolo de cer

Flăcările noastre - s unite- n curcubeu.

Indestructibilă conexiune 

Ce ne va lega de-a pururi în eter,

Plăpânda muritoare iubita de un Zeu.

M- ai învățat să simt, m- ai învățat să fiu

Altarul manifestării iubirii tale.

Pe-al omenescului pământ pustiu 

Apare un roz și fascinant bujor,

O floare magică cu mii de petale

Care emană parfumul de dor.

Nu mai am timp pentru iubiri precare,

Nu mai am timp pentru oameni stingheri,

Nu mai am timp pentru simțiri efemere

Pentru că acum este, deja, ieri.

Cine ești Tu, când nu știi cine ești?

Cum iubești, când nu știi să iubești?

Pe cine mai minți când ești doar tu cu tine?

Te uiți în oglindă și vezi pe cine?

Să - mi spui de vei găsi vreodată răspuns,

Acum, cât mai ești și încă mai sunt.

Să poți să fii Tu cel intim revelat

Dincolo- ți de mască bine camuflat.

Trăind în adevăr, cu Sine aliniat,

Iubind total și pur ca un micuț băiat 

Fără așteptări deșarte și fără judecată,

Primind și dăruind iubire adevărată.

Știu, sună a inocență și a naivitate 

Dorința - mi ce arde de o eternitate.

Dar, vin din alte sfere și - am altfel de înțeles 

Pentru această simțire din trupul omenesc.

Tot ceea ce tu negi la un nivel meschin 

Ducând în derizoriu ceea ce e divin,

Eu ridic Totul la rangul de artă 

Și mă transform pentru tine în hartă 

Comoara din suflet ca tu s- o găsești 

Și astfel, prin ea, să afli cine ești!

Dincolo de imaginea din oglindă 

Văd umbra celei care am fost,

Văd sufletul precum o ghindă 

Închis în crustă tare, fără rost.

Inima- mi blândă, cândva catifelată,

Zace acum în mine ușor pietrificată.

Și - n lumea aceasta cu morți vii presărată 

Sunt astăzi și eu, în sfârșit, integrată.

Să nu simți nimic, să fii imun la toate 

Iată cheia succesului în astă societate.

Azi nu știu dacă te-am iubit,

Sau doar m-am întâlnit pe mine.

E soarele în asfințit 

Și eu vibrez in dor de tine.

Vei înțelege tu, vreodată,

Iubirea asta alambicată?

Aș vrea să pot spune - n cuvinte 

Ce- mi face sufletul să cânte.

Dar nu. Rămân la fel de mută 

Precum o coardă de vioară ruptă.

Ascunsă în  templul tăcerii mele

Iubirea îmi este protejată

De toate cele rele .

E- a mea, e unică și sfântă.

Suflet curcubeu ce te înalți acum

Din mlaștina durerii ca un fum,

Fum colorat dispersat in eter

Lăsând în urmă trupul efemer

Te diluezi în sferele înalte 

Uimit de-a ta imponderabilitate 

Eliberat din chingile de lut

Te integrezi total în Absolut.

Nu mai privi- napoi, nu are rost

Să vezi din nou pe unde ai mai fost?

În sus, și tot mai sus e drumul tău 

Ce ai lăsat în urmă e tot ce-a fost mai rău.

Cad florile-n fâneaţă,

Sub coasă secerate

Şi-mi pare că mă roagă

Să le scutesc de moarte.

Eu ştiu că nu se poate,

Că trebuie să le tai,

Ca să-mplinesc destinul

Fâneţei de pe plai.

Şi-ntruna ridic coasa

Şi-o-mplânt adânc în brazde,

Până-ntâlnesc cicoarea

Cu florile-i albastre.

Şi-atunci parcă-ţi văd ochii!

Şi-o clipă mă opresc...

M-aplec, sărut cicoarea

Şi după o cosesc.

Abonamentul fericirii

-Buna ziua, doresc sa procur abonamentul fericirii
Am exclamat in magazinul iubirii
-Sigur
Mi-a răspuns vânzătoarea
-Costa zero lei

Mi-a răspuns administratoarea

-Așa ieftin?
Am întrebat entuziasmat
-Da
Mi-a răspuns ea cam detașat
Fără sa ma gândesc mult l-am procurat
Dar...
Abia ajuns acasă am observat
Ca la pachet mergea si sufletul îndurerat
O picătura de suferința, un vis spulberat
O mare de lacrimi si un copil disperat
Abia atunci am înțeles
Fericirea are sens

Dar târziu am realizat

Ce preț imens am achitat

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Sa pot timpul să-l întorc 

Înapoi sa te aduc,

Nu știu cât de mult as vrea 

Sa-ti arat cât m-a durut...

M-ai anulat în mii de feluri

Mi-ai rupt sufletu-n bucăți 

Zeci de cioburi strang si-acum

Au fost multe... sa adun...!

Mie mi-a scăzut puterea 

Nici măcar nu mai gândesc 

Sa iti vindec neiubirea

Nu-i văd rost să mai încerc...

Sa pot timpul sa-l întorc?

...Azi nu mai e o soluție. 

Nu vreau decât sa mai pot

Să ma pierd de orice emoție...

Sa pot timp cu noi sa am 

Cred ca nu ar fi de-ajuns...

...În gând incă te mai am

Tu ma vezi și... unde nu-s!

Iartă înger frumos!

Treci cu vederea cuvintele deșarte,

Iubirea nu o stinge ca pe o

lumânare,

Gonește tot ce-i rău,tristețea care doare,

Zâmbește iar înger frumos,

Transformă ziua asta în dulce sărbătoare!

(8 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------