3  

Iertare

Tu faci totul sa fie frumos

Imi intorci viata pe fata daca-i pe dos,

Raze de soare Imi cobori in priviri

Si-mi construiesti vise noi din amagiri.

 

Tu faci lumea sa fie rotunda,

Si faci ziua sa fie mai lunga.

Noptile le albesti intr-o ploaie de stele

Inima imi aprinzi cu lumina din ele.

 

Langa tine cand stau si in ochi te privesc

Simt cum vesnic ma pierd, de m-atingi ma topesc.

Cand pe umarul tau imi pun capul usor

Atunci cerul ating si plutesc, liber zbor.

 

Daca dorul imi fura cate o lacrima calda

Si cand ochii ma cearta caci nu pot sa te vada,

Numai inima bate ne ncetat visatoare

Caci ea stie, nebuna, ca iubirea nu moare.

Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: bella poezii.online Iertare

Data postării: 10 februarie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 885

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Dor nou, dor vechi

Alerg adanc universul prin noapte,

Cerul e deschis inspre zare, departe,

In drum stele vii lumineaza si cresc

Si ma-ntreb, oare spre ce lume pornesc?

 

Capul de-ntorc sa ma uit inapoi,

Dor viu ma cuprinde de unul din doi,

Si de trupuri goale, nesatule, fierbinti

Si cerul aude si asta ma scoate din minti.

 

Ma uit inainte si vad tot un dor,

Unul nou, tanar, timid si incurcat usor

Caci nu e al meu, nicicand o sa fie

E un dor strain ce n-are loc nici in poezie.

 

Il mangai usor, caci nu vreau sa-l doara.

E un dor bun, cuminte, cu iz de primavara.

Ii zambesc sters, cu privirea departe

La dorul nebun de care un timp ma desparte.

Mai mult...

Amintiri de iarna

Pe drum trece primavara

Alergand in goana mare.

S-a speriat, caci inca iarna

Sufla rece ca o boare.

 

Din cer a cazut zapada

Peste satul adormit.

Totul a-nghetat sub alb,

Timpul parca s-a topit.

 

Vantul a uitat sa bata,

Prins sub albul infinit.

Se trezeste, cateodata,

Sa mai sufle ratacit.

 

Un copil cu o saniuta

Trage sfoara cu naduf.

Se bucura nazdravanul,

Lunecand pe alb de puf.

 

Doat bunica, disperata,

Se preda neputincioasa.

Iar copilul, numai zambet,

Se intoarce-ncet spre casa.

 

Vine noaptea peste sat

Stralucind linistea alba.

Astazi suntem iar copii,

Bucurandu-ne de iarna.

Mai mult...

Fara tine

Bate vantul iubitul meu.
Cu tine sunt, fara tine nu-s eu.
Ma simt straina in propriul meu trup,
Iar sufletul in tine l-am pierdut.
 
E totul gri in jurul meu.
Si ceru-i gol de Dumnezeu.
Pana si florile s-au veștejit
Cand sa ma strangi in brate n-ai venit.
 
Nici ochii parca nu mai vor
Deschisi sa stea cand nu te vad in fata lor.
Iar gura, nu mai stie a zambi.
Unde ai plecat? De ce nu vii?
 
Te astept in tine sa ma strang,
Cu dor te strig, ma rog si plang.
La viata sa ma ntorc cu tine as vrea,
Caci fara tine nu mai sunt a mea.

 

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

Anatomia unei distanțe

Nu oamenii mă sperie,
ci liniștea cu care acceptă să fie mici.
Îi văd cum își așază sufletul
în sertare cuminți,
ca pe niște cămăși călcate imperfect,
cum își beau diminețile fără întrebări,
cum își trăiesc viața
ca pe o gară provincială
în care nu mai oprește niciun tren către infinit.
Ei numesc asta pace.
Eu o numesc moarte lentă,
o domesticire a spiritului,
o amputare elegantă
a tuturor utopiilor din om.
Există oameni
care aleg confortul
cum aleg bătrânii o bancă la umbră:
fără grabă,
fără revoltă,
fără dorința de a mai cuceri ceva.
Și poate tocmai de aceea
somnul lor e atât de liniștit.
Dar eu n-am știut niciodată
să dorm simplu.
Pe mine m-au ros mereu ideile,
ca niște lupi metafizici.
M-a sfâșiat nevoia de sens,
această foame absurdă
de a înțelege mecanismul ascuns
din spatele lumii.
De ce iubim?
De ce pierdem?
De ce omul,
singura ființă capabilă să contemple stelele,
este și singura
care își distruge singură paradisul?
Am căutat esența
în femei,
în cărți,
în muzică,
în nopțile în care orașul părea
un creier gigantic conectat la singurătate.
Dar cu cât am înțeles mai mult,
cu atât am devenit mai străin de fericire.
Fericirea aparține celor care nu sapă adânc.
Celor care privesc marea
și văd doar apă.
Eu am privit-o
și am vrut să-i înțeleg disperarea.
Poate că inteligența
nu este o binecuvântare,
ci o rană evoluată.
Poate că luciditatea
e doar o formă superioară de tristețe.
Fiindcă omul care gândește prea mult
ajunge să dezbrace universul
de toate minciunile lui frumoase.
Și atunci rămâne singur.
Teribil de singur.
Ca un far
care luminează pentru corăbii
ce nu vor veni niciodată.
 
Iar iubirea…
ah, iubirea!
Eu cred în ea
cum cred astronomii în galaxiile
pe care încă nu le-au atins.
O intuiesc.
O calculez.
O simt vibrând undeva,
dincolo de materia rece a lumii,
dar între mine și ea
există ani-lumină
și un infinit care respiră ironic.
Poate că sufletele profunde
nu sunt făcute să fie fericite,
ci doar să caute.
Să ardă.
Să transforme dorul în filozofie
și neputința în artă.
Poate că omul nu e definit
de ceea ce atinge,
ci de ceea ce îi lipsește.
Și atunci mă întreb:
dacă dragostea adevărată există doar pentru cei suficient de naivi încât să nu-i caute sensul,
ce se întâmplă cu aceia care au ales să înțeleagă universul înainte de a învăța să fie iubiți?
Mai mult...

Saruturi alcaline

Și uit când treci pe lângă mine

Și uit când mă privești,

Pierdut în săruturi alcaline

Și-n restul de povești.

 

Doar un mic haz la gluma ta,

Mă face să zâmbesc,

Să uit de tot ce pot spera,

Să-ncep să te iubesc.

Mai mult...

Iubirea

Sentiment ce n-am știut 

Că va veni iar din trecut 

Va tulbura prezentul 

Într-un drum neîntrerupt.

 

Iubesc tot ce e al tău 

De la parfum, până la cuvintele de rău

De la buze, la atâtea jurăminte 

Crezând că vei rămâne 

Pana când vom ajunge în morminte.

 

Nu spun, dar ți-am greșit 

Știind că nu vom fi la nesfârșit 

Ti-am explicat mereu, negreșit 

Tot ceea ce am depășit.

 

Tu ai ales, nu ti-am cerut 

Să fii acolo neîntrerupt. 

Mai mult...

Liniștea mea face zgomot

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.

Mai mult...

De toamnă

Zi de luni cu iz de iarnă,

Ia-ți rămas bun de la toamnă.

Du-te tu cu ploi cu tot,

Unde-am fost și nu mai pot.

 

Lasă-mi toamnă numai norii,

Să mai cearnă-n palmă zorii.

Ale filei roase părți,

A poveștii scrise-n cărți.

 

Noapte ce-ai căzut pe noi,

În refrenul tristei ploi,

Tu inundă și revarsă

Peste suflet o speranță.

 

Cuibărește-o într-un fulg,

Și trimite-o în amurg.

Sus pe munte-n vânt curat,

Unde-o clipă am visat.

 

Zi de luni cu superstiții,

Înșirată în discuții,

Lungi, grele,apăsătoare

Și făcute rotocoale...

 

Tu noiembrie tăios

Șterge-ți cerul cel noros,

Dă-ne mâine-n loc de ploaie,

Calde raze în odaie,

Un fulg alb...imaculat,

Să știu că nu m-ai uitat!

                                    Iryss

Mai mult...

Viitor

Ce frumoasă ești,

Zână dragă din povești!

Să plecăm în lume aș vrea,

Să te fac mireasa mea.

 

Ce specială ești,

Fată dragă din nămeți!

Să-mi zidesc casa aș vrea.

Să fii tu familia mea.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: Daniel Dobrică
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.