Harta

O fi uitarea scrisă în legile omenești 

Dar nu și pentru noi, iubitul meu!

Doi îngeri blânzi veniți în astă lume

Legați indestructibil prin dalbă misiune,

Supuși pentru vecie doar legilor cerești 

Umăr la umăr suntem în ascensiune,

Îndeplinind destinul oricât ar fi de greu.

Unul fără altul suntem pierduți și triști,

Busola ta sunt eu, prin mine tu exiști 

Și rătăcești prin viață căutându- ți nordul

Dorindu- ți alipirea, să fim din nou întregul.

Și ne-am întâlnit în astral, pe un colț de stea

Și inima ta s- a contopit cu inima mea.

Îmbrățișare atemporală a spiritului cândva scindat

În două corpuri diferite încătușat.

Cum să - ți dau drumul, să mă desprind din nou de tine?

Să intru iar într-un perpetuum mobile cautandu- mă pe mine?!

Mi- e sete de tine, mi- e sete de noi 

Mi- e dor de întregul ce- l formăm amândoi.

Profesor și discipol pe veci înlănțuiți

În astă interdependență de îndrăgostiți .

Astfel am învățat iubirea la cel mai înalt nivel

Alchimizată toată, eu nu mai sunt la fel.

Molecular parcursam combustia iubirii

Și - am metamorfozat esența nemuririi

Căci dincolo de timp, și dincolo de noi

Rămâne contopită energia din doi.

Mi- e dor de tine și toate mă dor,

Deși în mine e preaplin de iubire.

Aș vrea să mă transform într-un fir curgător,

Subtil să mă infiltrez în a ta fire.

Prin pulsul tău s-auzi ale mele șoapte,

Să - ți curg prin vene, să te simt aproape.

Eu să pot să - ți fiu seva hrănitoare,

A vieții tale sursă de vigoare.

Intensitatea clipei cu greu o suport!

Aș vrea să nu fi cunoscut o astfel de iubire.

Deși sunt vie, trupul meu e mort

Atunci când sunt departe de tine.

Azi nu știu dacă te-am iubit,

Sau doar m-am întâlnit pe mine.

E soarele în asfințit 

Și eu vibrez in dor de tine.

Vei înțelege tu, vreodată,

Iubirea asta alambicată?

Aș vrea să pot spune - n cuvinte 

Ce- mi face sufletul să cânte.

Dar nu. Rămân la fel de mută 

Precum o coardă de vioară ruptă.

Ascunsă în  templul tăcerii mele

Iubirea îmi este protejată

De toate cele rele .

E- a mea, e unică și sfântă.

Aplecată peste marginea vremii 

Moare secunda din noi

Și totul este spulberat de vânt...

Împrăștiată în lumină 

Cenușa de vise, cenușa de clipe,

Se contopește din nou cu viața 

Secunda renaște precum Phoenix 

Strălucește și arde acum 

În trupul altei generații.

Când te vei contopi cu flacăra Sursei Divine,

Tu vei uita de mine, eu nu voi mai ști de tine.

De ce- urile toate își vor găsi răspuns,

Ce ție - ți este clar, mie mi- e încă ascuns .

Să trec prin suferință, s- o simt, s- o integrez,

În fiecare celulă să o asimilez.

Să metabolizez durerea e cel mai greu proces!

Tânără panteră, durerea, mușcă din carne 

Cu poftă nebună ,vrând să mă devoreze 

Care pe care? Cine pe cine?

Cine va reuși - n final să anihileze?

Durerea pe mine să mă dezintegreze

Sau eu, pe ea ,s- o integrez în mine?!

Doamne, e nesfârșită această agonie!

Vreau să fiu rece, să nu mai am nici nume,

Cu zâmbet larg să mă retrag din lume.

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golâmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golâmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golâmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golâmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golâmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golâmbi 

vor să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golâmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golâmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golâmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golâmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreabă dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Oh, domniță, îmi aduc aminte
De miile dorințe ușor împlinite,
De amintiri frumoase împreună,
Cântând cu vocile calde la strună!

Oh, frumoaso, îmi aduc aminte,
Cum stăteam pe bancă ca înainte,
Privind cerul, cum arde în lumină
Și o mare lună devenise cristalină...

Simțeam că ceva nu-i prea bine,
Dorind să-ți spui greșelile divine,
Și noi doi ce prieteni buni eram
Iubeam nebuniile tale le preferam!

Și acum, domniță, îmi pare rău
Că nu sunt amicul cel bun al tau!
Am pierdut ce-a fost dat al meu,
Îmi cer iertare scrisă pe un zmeu!

Cer neatins stins în întunericul sufletului ,

Zori apuși în trecut ,

Bucuria zile,i flacără firavă a buzelor ce strigă în gol,

Peceți ascunse intru adevăr firav,

Dor nebun născut în trecut și crescut în trecutul viitorului ,

Spune-mi tu conștiință când vei fi consimțit ,

Cu al meu simț aprins de o ardere deplină,

Zâmbete inchise între întrebări ascunse.

Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut

Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă 

Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul

Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină

Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări

Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele

Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde 

Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie 

Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește

Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii

Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi

În clasa 'ntîi pășeam cu frică

Dar vocea ei mă liniști

Eram copil, eram prea mică

De toate ea ne-a ocrotit

,,

Ne-a învățat cu duioșie

Că să scriem, sa citim

Azi avem mare bucurie

Că ai tai elevi am fost sa fim....

..

Că boboceii cei de rață

Ne-ai învățat să înotăm

Și acum cu a ta povață

Probleme-n viață rezolvăm...

(Pentru profesoarele de clase primare a gim.Bahmut )

Când ți-am văzut pentru prima oară ochii

Ahhh...ce melancolie m-a luat, 

Am simțit clipa chemării 

A unui viitor de ne egalat.

Când zâmbetul tău mi s-a arătat, pentru întâia oară 

I-am zărit strălucirea suavă ,

Iar când în șoapte mi-ai vorbit 

Cerul parcă nu a mai dormit.

Ce-aș mai putea spune despre chipul tau

Doar că este de milioane,

Cristale, diamante, nimic 

Nu se pot compara cu a lui culoare.

Dar eu te întreb pe tine acum iubito:

Oare ești pregătită să-mi-l dăruiești 

Să-mi strălucească peste nopți 

Peste toate cele cerești?