Fluturii amorului !

Când te privesc, se-nalță universul,

În ochii tăi, o lume se destramă,

Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,

Căci tu devii întreaga mea viață.

Pe pielea ta se scriu balade mute,

Un foc mocnit pe-altarul unui vis,

Iar mâinile-mi, de tine neștiute,

Te poartă-n vals spre margini de abis.

Din glasul tău se naște o orchestră,

Un cântec de vioară, plin de dor,

Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,

Ce-mi face sufletul nemuritor.

Atingerea ta arde ca o rugă,

Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,

Iar în tăcerea nopții, chiar și luna

Se-oprește să asculte căt mi te doresc.

Când tăcut rămân în gând

Nimeni nu va ști vreodată,

Cât de mult eu te-am iubit

În tăcere și suspin..măi fată. 

Ochii îmi mergeau cu tine

Și cu-al tău pas de felină,

Mult am vrut să îți tai calea

Și să te invit, de vrei, la cină. 

Dar curajul nu a fost cu mine

Să m-ajute, să-ți mărturisesc,

Că iubesc ascuns a ta făptură

Și că-mi ești ființa ce-o doresc.

Azi și mâine și-ncă-un timp

Doar ne-am salutat străini,

Până când ochiul să-mi vadă

El cu ea ținându-se de mâini. 

Gândul și acum îmi e tăcere

Și doar amintirea mi-a rămas,

Celei fete ce cred c-am iubit-o

În tăcere, făr'a face spre ea...pas!

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte

printre clădiri cu felinare

la care nimeni nu soseşte...

De strajă, stat-au noaptea întreagă

şi, obosite, se aşează

pe cai pierduţi în zarea largă

la care sufletu'mi veghează...

Tu te-ai trezit mult mai devreme...

Cocoşii tăi cântau pe când,

de demoni, încercai a nu te teme,

dar te temeai de al tău gând...

În prispa'ţi au cântat cocoşii

cu mii de clipe înainte!

Tu nu-i auzi căci, pene roşii

te-au prins în mreje, jurăminte!...

Şi n-ai văzut cum dimineaţa

s-a prefăcut într-o sulfină

şi n-ai simţit în tine viaţa

cerându-şi rolul de verbină...

În nopţile de sărbătoare...

Ştiu că visezi dar, în zadar,

dacă nu rogi această floare

să îţi vindece un gând hoinar...

Verbina, numai dânsa, ştie

a ne fi leac desăvârşit

de aceea, o sădeau prin vie

romanii şi cei din Egipt...

Or, dacă astă iarbă sacră

ne-ar fi salvat de dor, de chin,

am fi aflat ce ne consacră...

Iubirea sau un alt destin!

Căci, a iubi nu e un drept,

nu e pedeapsă de la zei,

ci e destin de înţelept

pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!

Încă e timp, de înţelegi

că tu eşti soarta, eşti puterea,

întinde mâna să alegi

iubire pură, nu durerea!

Întinde mâinile amândouă,

nu obosi, mai e puţin

şi alte mâini pline cu rouă

te-or mângâia, ţi-or fi alin!

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte,

printre clădiri cu felinare

un călător străin soseşte...

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Același "te iubesc" pare refrenul iubirii iubito,

Dar nu-i,te asigur...

Refrenul ești doar tu!

Fară tine iubirea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii,

Când ceasul amorului își pierde rostul lui?

Pustiul se-ntrevede pretutindeni fără sărutul ce pleacă din tine,

Eu sunt doar un mort viu fără iubirea trimisă-n spre mine,

Fară tine dragostea-și pierde refrenul,

Te iubesc este refrenul ce-i scris pentru tine,

Cum să existe fără tine refrenul iubirii iubito,

Mai caldă e moartea cea rece,urâtă și hâdă

Dacă te iubescul dispare odată cu tine!

(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)