1  

Fată de Împărat

 

În suferință sufletu-mi nu mai este

Acum e plin de dragoste, plin de dulcele amor

Lipsit de cântece neîmplinite,de dor,

De nopți fără de somn.

 

Al meu prinț e venit pe-un cal alb

Poate nu-i așa bleg să asculte de spân

Căci dacă va îndrăzni și-l va asculta,

Am să uit al său nume.

 

De va veni la mine cu-n sac de-arginți

Îl voi trimite la al meu tată,Împăratul Roșu

Să-l facă necurat,iluzoriu

Ca dracu’.

 

Fiind fată de-un rău împărat,

Te-am împiedicat ca un obstacol,

Ca în final să ne vrăjim,

Să ne îndrăgostim unul de altul.

 

 


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Irina Patraș poezii.online Fată de Împărat

Data postării: 26 iunie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 654

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Tu,Străine

 

M-ai pierdut de mult, nici nu mai știu când

N-am rămas cu niciun gol,m-am împlinit în sfârșit,

Dar defapt să mă distrugi ai reușit.

N-am să-mi mai revin nici dacă plec la Sfinți.

 

Te vei întoarce cândva dar tu vei fi deja uitat.

Iartă-mă că te-am iertat prea mult

Că n-am devenit cum ai vrut

Iartă-mă că nu te-am meritat.

 

Poate sunt doar o nesuferită care scrie despre tine,

Dar tu nici măcar nu exiști cu adevărat.

Te-am făcut să pari de pe stele presărat

Căzând în visele mele lucide.

 

Nu te cunosc, nu știu cine ești,

Dar tot te iubesc în adâncul sufletului

Faci parte din viața mea dăruită trecutului

Mult te mai văd, mult mai vorbești,tare mă zăpăcești.

 

Parcă ai program de lucru în visele mele,nu mă poți evita…

N-am vrut să te mai văd, așa că n-am mai visat.

Știu ca te-ai supărat…

Te rog, străine, nu mă uita,

Spune-mi că ai fi vrut să mă fi păstrat…

Mai mult...

Bogăția sărăcirii cu tine

Imaginez că ești perna mea
Doar eu știu cât de aproape te simt
Îmi înfing capul în pieptul tau
Și respir încet, inspir...Expir...
Las gândurile să mi se împrăștie
Însă gândul despre tine tot acolo stă
Gândul despre tine mă face să cred în iubire
Acest ideal îi dă orgoliului meu un sentiment de mânie.
[...]
Grav obicei de a nu mă stăpâni
Laș mi-e sufletul, slabă mi-e inima
De ce continui să mă primești în casa ta,
Dacă eu doar suferință îți voi împărtăși?
Nu-s vreun făt frumos
Sau înzestrat cu sute de arginți,
Nu-s călare pe un cal alb
Sau un mare cunoscut prinț.
Chiar de aș avea o femeie mai frumoasă ca tine,
Aceasta n-ar exista cu adevărat
Chiar de aș avea toți banii lumii,
Fără tine sunt sărac.

Mai mult...

Moartea ne desparte trupurile

 

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

 

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

 

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

 

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

Mai mult...

Gânduri

"gânduri"...un cuvânt des întâlnit .

N-are niciun sens,

nu știu de unde e provenit ,

dar m-a schimbat intens. 

 

Oare chiar gândesc?

Oare...oare chiar așa am fost creat?

Dacă a mea minte vede ce privesc 

și simte cum am fost vegheat.

 

Poate-s doar gânduri 

sau poate nu-s nici atât.

Toate se așează în rânduri,

încât mă fac să mă simt hotărât.

 

Stai... stai! Crezi că tot e-așa cum știi?

Nu tot ce zboară se mănâncă.

Nu e ca și cum ai fi ca specialiștii

care pe oameni îi aruncă....

Mai mult...

Nu te-am uitat

Au trecut aproape doi ani

Doi ani de când zaci acolo sub pământ

Nici nu te mai simt,însă tristețe îmi emani

mereu când îți pun lumânări pe mormânt.

 

Mi-e așa dor de tine

Nici nu știu când trece timpul

Trece,trece și te alungă departe de mine

Așa cu el trece și anotimpul…

 

Nu s-a mai schimbat nimic pe-aici

Totul e la fel,doar vieți normale

Eu încă port dor de ale tale îmbrățișări

și de saluturile noastre speciale.

 

N-am să te mint… chiar îmi lipsești

Chiar aș vrea să te mai văd în forma ta originală

Te văd doar prin poze vechi

Chiar și așa n-am nici șansa ocazională.

 

Sper că ești bine acolo oriunde te aflii

Sper că nu ți-e frig la mâine

Că n-am să pot a le încălzi

N-am să pot a le atinge

Fiindcă tu nu te mai întorci,tu nu mai vii…

Mai mult...

Poezie dedicată mie

Irina, eşti floarea cea din zori,

Cu ochi senini și dulci fiori.

Când zâmbești totul prinde viață,

Tu esti raza mea blândă,

cea de dimineață!

 

Irina, eşti un val de gânduri clare,

Ea în marea timpului nu dispare.

Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,

Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!

 

Ești o șoaptă-n univers,

Un nor pierdut în stele,

ce își caută un sens.

Țeși vise în aerul tăcut,

Şi lași cerul gol, de necrezut!

 

Ești o carte nesfârșită,

Cu pagini scrise-n stele liniştită.

Porți în tine răspunsuri ce nu mor,

Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!

 

Irina fata fericită

Cu zâmbetul cald

Şi privirea rece.

 

Privesc la stele

Cu gândul ca te voi vedea printre ele

Cobor în deal și în vale

cu gând că te voi regăsi în zori

Orice speranță orice dor

Doar un strigăt de dor

Doar o clipă pentru noi

Doar o eternitate pentru noi ...

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

DAR

Vremuri tulburi,

Mii și mii,

Fost-au ieri

Până să vii.

 

Dar odată ce-ai venit,

Toate mi s-au desluṣit;

Am aflat a mea cătare;

Mi-ai fost far intre hotare.

 

Nu-nteleg și nu-ntelegi,

C-au fost mii de ani întregi,

Când n-aveam nicio speranță,

Toate fară importanta?!

 

Însă tu ai fost lumină,

Licărirea cea divină;

Sufletului înghețat,

Dor de viață tu i-ai dat.

 

Ah ce tremur,

Ce cutremur;

Spaime crude,

Năruite...

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 21. Întâlnirea

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

  • Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
  • Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

 

                                              ----- SFÂRȘIT ------

 

Mai mult...

Sufletul...

Cum simte sufletul a ta tăcere?

................................................  

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

Nu știu.. m-am lăsat rănită prea ușor.

Dar spune-mi cine pe cine minte, 

Când tot în jur arde de dor?

 

Spune-mi de ce tăcerea doare? 

De ce o simt ca pe-un regret? 

Plină de semne de întrebare... 

Cine evită să simtă mai concret?

 

Cum simte sufletul a ta tăcere?

.............................................

Să-ți spun direct? Pe ocolite? 

...Că-ți pare rău și-mi simți durerea

Căci la întrebarea "cine minte?" 

Ai răspuns chiar tu... cu tăcerea. 

Mai mult...

Sa?🤔

Să te mai sun? Să îţi mai scriu? M-ai mai lăsa să îi mai

fiu?

Să te sărut, să mă mângâi, mâna pe cap să îmi mai

pui?

Nici nu mai știu cat a trecut de când nu pot să te

ascult.

Tot mai visez din când în când că te mai văd din nou

trecând.

Și pare că-i mai mult de-un vis, deși tu esti de

neatins.

Apoi dispari de parcă ști că tu nicicand n-ai să mai

vii

Lasandu-ma-n tăcere sa-nchei acest episod acut

Sperand sa te intorci candva la un vin de reinceput.

Mai mult...

Azi.

Sub vântul rece și pustiu de-afară 

La orizont, se stinge iarăși un apus,

Cu el și amintirea de odinioară 

A poveștii noastre, rămasă pe papirus.

 

Și se mai sting cu ea dureri și vise 

Speranțe vii ce se cer moarte, 

Se sting și-mbrățișările promise

Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.

 

Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți 

Tulburi, uscati de un dor prea divin.

Ar vrea parcă să sclipească fericiți 

La un ultim, în doi, pahar de vin...

 

Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește 

Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,

E durerea ce de-un an cu mine se mândrește 

Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...

 

Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale

Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita! 

Și parcă prind putere cât pentru o viață 

S-aștept să vină din neant și ultima...

 

Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată 

Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,

Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,

Să fie soare și pe cerul meu să plouă.

 

 

 

Mai mult...

Pe-un singur sens

Spun Te Iubesc, inima grea abia de bate

A obosit, de-atâta liniște se zbate

Nu simt nici veri, nici primăveri, zile uitate

Strivit de cer sufletul strigă, foc îl arde

 

Spun Te Iubesc, prin uşa-nchisă nu răzbate

Chiar şi pereţii se topesc s-asculte-aproape

Acoperişul a zburat, ploaie se-abate

Trimisă-n ceruri către nori pleacă departe

 

Plimbaţi de dor stropii se-arată la ferestre

Pământul florilor din geam udând de sete

Când tu răsari în dimineţi privind prin gene

Dintr-e petale-un Te Iubesc va face semne

 

Şi Te Iubesc pe-un singur sens fără scăpare

Chiar de e-nchisă către tine orice cale

Ne-am împărţit în două lumi clădind hotare

Ce e stupid, un Te Iubesc sau pagini goale?

 

Spun Te Iubesc seara când somnul nu mai vine

 Adorm cu greu, visul frumos iarăşi revine

Tu mă săruţi până topit dispar în tine

Cu două inimi vei trăi şi pentru mine

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍