Era cândva

Mi-ai pus în suflet chipul tău,

Mi-ai pus în inimă bătăi,

Mi-ai furat noaptea și în loc

Mi-ai pus scântei din ochii tăi.

Și de atunci mi-e tot mai dor,

Ca într-un vis, plecând spre casă,

Cu luna adormind pe cer,

Spunându-mi cât ești de frumoasă.

Pășesc pe somn și pe cuvinte,

Prin noaptea lungă ce îmi spune,

Că nu eu, însă tu, din nou,

Te-ai rătăcit la mine-n lume.

Și tot mergând, zâmbind spre casă,

Mi-așez nesomnul într-un vers,

Îndrăgostit te-am smuls din gândul meu,

Te-am strâns la piept, ne-am pus pe-o stea,

Și-am adormit… în univers.

De asta un grăunte și-o găină

niciodată nu se îndrăgostesc,

pentru că nu ar ști

cum să-și spună „te iubesc”.

Și până s-ar decide cine, ce, cum să exclame,

găina ar mânca grăuntele de foame.

Noi nu suntem nici grăunțe,

nici găini, desigur

( dacă am fi, pot să nu fiu eu găina? ),

dar vreau să fiu pentru tine

locul tău sigur,

în care să vii când nici inima ta,

nici a mea

nu știu ce să facă, ce să-și spună,

ca să nu știm împreună.

Pentru că liniștea dintre noi

acum e ca un cer fără nicio stea

( chiar eu le-am alungat ),

ca să nu vadă oricine vrea

că ești omul meu preferat.

Deși am mai întâlnit pe ici, pe colo,

totuși câte-o floare,

spunând că-n treacăt m-au pârât lor

mai multe stele căzătoare.

Și când să fac pace și să-mi spun că-i bine,

se uită și florile după tine.

( Doamne… ce are universul cu mine? )

Până când stelele căzătoare

continuă să mă pârască

și florile mai au puțin, puțin

până să te iubească,

ce-ai spune să-mi ușurezi năpasta

și să dormi în visul meu în seara asta?

( Mă pun la somn chiar acuma,

să te visez frumoasă cum ești întotdeauna. )

… Cred că sufăr de inimă

plină, plină,

(în ultimul stadiu)

pentru că încep să mă asemăn

din ce în ce mai tare

cu o lumină.

Tot ce știu despre lumina asta

este ca îți este identică, aș putea să zic,

(ba nu, tu ești mai frumoasă)

oricum de când mi-e dor de privirile tale,

până și boala asta incurabilă

e mai blândă un pic.

Dacă am fi construiți fizic din lumină,

Te-aș duce pe marginea unei prăpastii să iți spun că te iubesc,

într-un decor plin de crini,

în timp ce mă dau mare în fata altor lumini.

Tu nu ai zice nimic,

Dar din felul tău de a mă privi,

de a fi,

te uiți prin mine și îmi spui că deja știi.

Și îți pui mâna pe obrazul meu,

dar nu rezist atingerii tale

așa că îți iau mâna în mâna mea

și îți sărut podul palmei.

Inima îmi bate ca nebuna,

(Nu serios, ți-am zis la început ca sufăr de inimă plină, plină)

Ne uităm unul la altul cu atâta iubire,

Că stânca pe care stăm nu ne mai ține.

Dar stânca a pierdut din vedere

că suntem lumini și luminile

nu mor în cădere.

(Doar de inimă plină, plină)

Mereu m-am întrebat dacă-ți place mai mult ziua,

Când lumina se strecoară lin printre genele tale,

Sau dacă iubești mai mult noaptea și tăcerea,

Când cerul se scaldă-n străluciri albastre.

Dacă mă întrebi ce anotimp te descrie cel mai bine,

Aș spune că eeeeești... primăvară, pură culoare,

Că oriunde ești, lumea renaște cu tine,

Dar te regăsesc să știi, și-n toamnă, în liniștea aceea născută din ploaie.

Cum îmi imaginez eu o zi perfectă pentru tine?

Te văd într-o după amiază senină cu o carte în mâini, deschisă pe jumătate,

Cu raze de soare trecându-ți prin păr…citești absorbită,

Și alături de tine o cafea… răcită, uitată.

Aș spune deci că îți place liniștea mai degrabă,

Că vezi lucruri pe care alții le pierd,

Și totuși, în spatele acestei liniști,

Nu pot să nu observ spiritul aventuros ce-ți vibrează în piept.

Am atâtea gânduri despre tine, nespuse și vii,

Și cu fiecare vers te simt mai aproape,

Ca și cum te-aș citi din tăcerile lumii,

Un compozitor incurabil, scriind din dor pe file de noapte.

Și dacă te întrebi pe prima filă ce scrie... citez:

*Contezi pentru mine mai mult decât știu,

Mai mult decât pot vreodată să scriu,

Iar adevărul, simplu și firesc,

Când mă gândesc la tine… mă topesc 🫠!*

Răsar din iasomii, insomnii

Somnul își întoarce fața spre vii,

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, când pe dreapta,

Și atâta că nu pot să întorc somnul spre soare,

Că dacă aș putea să-i dau alinare,

L-aș trimite pe urma călcâielor tale,

Să adune bucăți din bătăile inimii tale.

Tu ne privești așa, pe somn și pe mine,

De parcă n-ai ști că ne este frig fără tine.

Nu vezi că și viața din insomnii

Ne-o dai din cele mai înflorite iasomii?

Când pe-o parte, când pe alta,

Când pe stânga, cand pe dreapta,

Se răscolește somnul de nesomn,

Eu mă răscolesc de dorul unui om.

Si nu orice om, un om care mi se plimbă prin inima, prin piele, prin suflet, prin minte,

Că până și frigul acesta se simte

Ca prima ploaie după o secetă în care

Pământul a suferit de depărtare.

Tu și ploaia asta îmi sunteți totuna

Si-aș vrea să stați pentru totdeauna.

Și sper să nu-ți treacă prin minte nicio secundă că tăcerile mele sunt ce nu sunt,

Că dacă atunci când plouă asculți cu atenție,

O să auzi din picăturile care se frâng de pământ

Cum îți zic pe rând

Mi-e dor de tine mult, mult, mult, mult, mult.

Și nu doar când plouă, ci și cand te uiți într-o zi oarecare în univers,

Și-o sa ai surpriza sa te vezi…

Pe bucăți…

un ochi, o mână, un picior, o unghie, o geană, luna cu părul creț...

Că atâta am ajuns să te iubesc,

Că nu mai știu unde să te așez.

În toamna asta, vara-i amintire,

Un vers trecut prin foc și căutări,

O prea frumoasă, lungă povestire,

S-a dus atât de greu…

În depărtări.

În toamna asta, ziua-i ruginită,

Și frunzele se întind pe pat de ploi,

Ai fost cu mine-n vara infinită,

Și acum te port și-n toamna…

Dintre noi.

În toamna asta, când cerul e mai rece,

Și vântul adie parcă ușor,

Aș vrea să știi că mie,

de tine…

Mi-e dor!

În toamna asta, soarele e-o păpădie,

Îți scriu cu brumă, rând cu rând,

Că-n toamna asta argintie,

Tu îmi ești cel mai…

Dulce gând.

De ce alegi să te consumi

În loc să-ți vezi de drum?

De ce la gânduri te supui,

Când viața-i plină de parfum?

În loc să numeri nopți și ploi,

Privește zorii care vin.

În loc de griji, să pui culori,

Căci timpul trece, și-i puțin.

De ce îți lași sufletul greu

Să poarte umbre de-ndoială?

Privește cerul larg și-albastru,

Și fă-ți din vis a ta petală.

Alege drumul luminos,

Lasă-ți inima să zboare.

Luptă să fii mereu frumos,

În lume, soare după soare.

Cum să-i spun eu lui?

Că îl iubesc atât de mult...

Că încă îl port în gând,

Și-n suflet mi-a rămas tăcut.

Mi-e dor de-al său glas blând,

De nopțile cu vis comun,

De ochii ce-mi șopteau cu dor

Că dragostea trăiește-n noi.

Și-aș vrea din nou să-i spun,

Că la noi eu nu renunț,

Că mă întorc spre el strigând,

"Mereu mi-ai fost primul gând."

Te urmez ca un orb,

zburând cu încredere ca un corb.

Am fost loial și te-am urmat —

ce-a urmat nu a durat.

M-a durut și te-am purtat,

în continuare conturat,

sperând la finalul arătat…

De ce m-ai acaparat?

Merg prin gropi, separate

de eul demult uitat.

Demn de trait… m-ai înșelat,

în propriul demon m-ai transformat.

Îngeri zboară prin scurgeri,

nu vindecă — te lasă să pieri;

apoi prinzi frustrarea de mai mult...

Vreau să te omor după ce te ascult.

Te-am crezut și m-ai înșelat,

m-ai vindecat și m-ai vândut, pietrificat,

vânând lumea din coșciug;

de plâng, îmi ia pielea de pe rug.

Plângeți curați de urmați pierduți,

motivați de aceleași săgeți.

Un înger sta și te privește,
Are grija de al tău
Sufletul ți l ocrotește,
Fara părere de rău.

Un înger cade-ncetisor,
Răni adânci pe umeri goi
Fără aripi, fără zbor,
Mainile i îngheață sloi

Îngeri nu se compara,
ca tot înger, înger e,
Și ei stau sus pe o scara
Și așteaptă vorba ei

A ta luna, al tău soare
Doua astre călătoare
Se reflecta pacea lor
Și se-neaca încetișor

Scopu-n viata i diferit
Sa iubești și sa muncești,
Sa trăiești la infinit
Sa-rati lumii cine ești

Un înger sta și te păzește
Un înger sta și te iubește,
Un om nu ar putea
Sa și arate dragostea

Asa cum o face ea,
Nu ar face o nimenea
Am iubit, și iar iubesc
Sa-rat lumii, sa dovedesc

Asa cum luna se reflecta,
Fata nu i indiferenta
Asa cum stelele apar
Iubirea e un simplu dar

Un dar de la Dumnezeu
Sa înveți sa fi mereu
Un iubit, sau o iubita
Pentru persoana menita

Romania casa dulce 

Casa unde am crescut

Iartama ca am plecat 

Si singuta t-am lasat,

Am pleat unde e bine

Sa pot castiga o paine

Si de tine am uitat 

Tara mea un loc bogat

O copile nu fi trist

Sunt aici te-astept mereu

Stiu ca ai plecat in lume 

Sa-ti fie putin mai bine,

Sunt aici mereu v-oi fi 

Pentru tine drag copil

Nu fi trist ca pleci 

Afara unde painea e amara 

Unde lumea este rea

De pe tine tot ar lua,

Dar eu snut aici te-astept,

Stiu ca iti e greu copile

Si iti este dor de mine 

Ai plecat in tari straine

Nu fi trist o drag copile

Compozitor data ziua

Cosmin Greurus                  27.05.2025         marti Ora 04:11

Ar fi mai bine să închid ochii

Și să-i deschid pentru culori 

C a cerul și ca lanul verde

Și să trăiesc doar clipa.

Ar fi mai bine să nu văd 

Dezastre și orgolii,ce rod 

Din viața unui om 

C a un roi de molii.

Ar fi mai bine să fiu orb 

Cu-o minte ce nu doare 

Să nu mă doară răul nimănui 

Când bine pe astă lume nu-i și nu-i.