E iarnă-n sufletul ăsta nebun

Scrie-mi că nu sunt doar o fostă,

Scrie-mi că tu de tot nu m ai uitat, 

Scrie-mi că încă te gândești la mine

Scrie-mi mi că de multe ori tu m-ai visat

Scrie-mi că din orgoliu atunci tu ai plecat 

Scrie-mi că la a nostră revedere, pe loc, atunci tu m ai fi sărutat 

Și ai fi vrut să-mi scrii când am plecat 

Scrie-mi că înapoi tu vei veni, dar mai avem puțin de așteptat

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil tu nu crezi nimic din tot ce spun. 

Dar, dacă nu-i așa, te rog explică-mi tu, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și cum ar putea, oare, să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil nici nu crezi ceva din tot ce spun.

Dar, dacă nu e ăsta adevărul, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și dacă nu l-ar fi iubit... Cum crezi tu, oare, că ar putea să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB

Nu mai știu  

Nu mai știu ce e cu mine  

Oare mă voi mai regăsi vreodată?  

În capul meu, o mie de întrebări  

Sunt laolaltă  

Cândva, tot ce doream era iubire  

Dar… oare iubirea unui bărbat o căutam  

sau căutam iubirea unui tată?  

Nu mai știu dacă e despre căutări  

sau regăsire  

Știu doar atât:  

Cel mai greu de dus în viață  

E să nu știi dacă mai ești vie  

sau ești moartă.

Si daca totu-n viata acum

Te-nvaluie-n durere

Pleaca si lasa-n urma fum

Accepta, da-ti putere.

Si daca toate-n mintea ta

Amestecate-ti sunt

Priveste, asculta-ti inima

Nimic nu-i asa crunt.

Si daca oamenii din jur

Nu stiu a te-asculta

Asterne randuri, stai singur

Asculta linistea.

Si daca timpul ai putea

Sa dai-napoi, s-opresti

Sa schimbi ceva, cumva de-ai vrea

Nu o sa reusesti.

Si daca toate s-ar opri

Si timpul te-ar chema

Zambeste... stii doar a iubi

Ti-a stralucit lumina!

Miriam - Doua Umbre

#DouaUmbre

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

Înseninată zi de mai,

Te rog să mai stai,

Mai lasă-mă zâmbetul să-i văd 

Din viața sa să nu decad.

Înseninată zi de mai,

Sper o eternitate să stai.

Să îi mai pot vedea 

La nesfârșit fața.

Înseninată zi de mai,

Deși tu, ultima ești 

Mai hai și la anul odată,

Să am inima împăcată!

Trec zilele prin viață ca o adiere. 

Azi suntem aici, mâine poate nu. 

Ne facem planuri, ne grăbim, ne supărăm... lăsând semne

Și uităm cât de repede se poate rupe firul...

Nu știm care îmbrățişare e ultima, 

Care vorbă va rămâne de suflet cusută

Care zâmbet îl vom pierde din priviri,

Care poveste, în orice clipă, de uitare va fi răpusă...

Trec zilele...sunt încă tânără, anii nu mă trădează 

Trec zilele... absent fiind ai rămas peste tot

În suflet, în minte, în ganduri, în vise

Trec zilele și din inimă, nu știu de tot...să te scot.

În cenușă sta ascunsă,

Și.o iubire nepatrunsă , 

Și de patima e arsă ,

Dincolo de ori ce șoaptă ,

În inima mea iubire ,

Loc mereu am sa.ti găsesc ,

Vreau sa dau departe știre ,

Sunt haiduc și te iubesc ,

Astăzi as fi stat acasă ,

Pe fotoliu,iniștit ,

Cu o carte veche.n mana ,

Recitind prin infinit ,

Când îți spun că te iubesc,.

Doar la tine ma gândesc, 

La al tau chip cioplit ,

La a tale buze moi,

Iubirea e din doua cuvinte ,

Se simte și se trăiește cu tine,

Ca doar iubirea e rupta ,

Din cartea fericiri mele .

Mi-ai pus în suflet chipul tău,

Mi-ai pus în inimă bătăi,

Mi-ai furat noaptea și în loc

Mi-ai pus scântei din ochii tăi.

Și de atunci mi-e tot mai dor,

Ca într-un vis, plecând spre casă,

Cu luna adormind pe cer,

Spunându-mi cât ești de frumoasă.

Pășesc pe somn și pe cuvinte,

Prin noaptea lungă ce îmi spune,

Că nu eu, însă tu, din nou,

Te-ai rătăcit la mine-n lume.

Și tot mergând, zâmbind spre casă,

Mi-așez nesomnul într-un vers,

Îndrăgostit te-am smuls din gândul meu,

Te-am strâns la piept, ne-am pus pe-o stea,

Și-am adormit… în univers.