De te iubesc

Iarna a plecat în grabă,

Strănutând cu furie,

A vărsat o lacrimă,

Vrând chiar să ne sperie!

Noi știam că joacă teatru,

Mincinoase-s babele,

Am suit-o pe lopată,

Și am risipit-o toată,

S-o înghită soarele!

(13 Martie 2021- Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Tu noapte cea întunecată

De ce-mi ții iar iubita trează?

Crezi că ești scufundată în misterul Lunii ce te luminează,

Dar tu ești rece precum reci sunt ei strigoii,

Ori ale nopții sumbre fără chip fantome,

Sau mai degrabă nimeni nu te știe,

Ce tainică înfățișare porți?

Te cert acum nebună noapte,

Să-mi lași iubita să ajungă acasă,

Purtată de al dimineții dulce braț...

Te cert din nou pe tine noapte,

Du-te departe,pleacă...

Mie îmi pari nerușinată,

De vrei îngheață ori te topește,

Sincer de tine nici că-mi pasă!

Știi bine,nimeni nu te place,

Lasă-mi iubita ca să doarmă,

Dispari odată!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito,

Am să-ți vorbesc despre iubirea noastră,

Sau despre nemurirea ei,

Nu-ți face griji ,mie nu-mi pasă

De moartea cea cu coasă

Și nici de întuneric sau singurătatea deasă...

Există perpetuum viață

Dar și Hristos cu Sfinții Lui,

Există o altă lume

Nu există moarte,

Tu prinde-mă de mână

Și lasă-mă să te sărut din nou

Vei înțelege iar

Că dragostea-i prea mare

Și poate să omoare moartea ei!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tristețe să fii tu toamnă?

Căci chipul ce-l ai astăzi e altul!

Porți stranie mască de bal,

Precum fata bătrână se-ascunde de lume!

Sărutu-i otravă, galbenă,roșie, brună...

Și totuși zâmbește de-i vremea bună,

Iar vântul și ploaia nu-și au încă calea sau drumul!

Pari anotimpul morții dar tu ne-aduci doar belșugul!

Și roade destule și vinul,

Si cântul sau dansul sau versul,

Veșminte de aur porți cu mândrie,

Apoi ni le dai tuturor azvârlind

tot ce ai!

Cerul însuși îl vopsesti cu culorile tale,

Faci risipă de frumos, ne șoptești visele dulci,

Mori ușor ca apoi să renaști...!

Nevrând nume să porți,

Ți se spune nostalgica toamnă,

Tu însă doar te amuzi și zâmbești!

(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Îți mulțumesc iubito pentru frumosul ce-ți aparține,

Îți mulțumesc pentru răbdarea ta,

Îți mulțumesc pentru iubirea ce vine de la tine,

Speranța, fericirea și lumina sunt astăzi cuvinte ce-și au ființa vie pentru mine,

Din șansa vieții ce tu mi-ai dat-o mie,

Căci fără tine dragoste nu este,

Și nici poveste de amor sau bucurie!

(5 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Poate așa vrea Dumnezeu

Să pot cunoaște iubirea cea adevărată

Înțelegând privirea ei senină și frumoasă,

Ori mai degrabă să-mi traducă

Într-un târziu că dragostea există ...

Nu cum o știu eu din trecutul meu confuz,nefericit,defunct demult

Ci cum îmi spune El acum,

De Dumnezeu e vorba,

Prin ochii celei mai frumoase femei din lume,

Vasilica!

Ohhhh voi sărmani cei ce citiți aceste mici versete de amor,

Veți spune că autorul,adică eu aș fi nebun

Sau mai degrabă mincinos...

Deloc,tot ce vă scriu este doar adevarul ce stă ascuns de multă vreme,

Prins într-un vis ce nu-i ușor de prins

Căci visele sunt vise orice-ai face

Și zboară când noaptea dispare iar ziua le și desface..

Urâtă ești tu tristă rece realitate,

Fară iubire viața-i chin,suspin

Și sărăcie sau mai degrabă moarte...

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Pleacă-n departare gândul purtat de-a dorului suflare,

Rătăcind prin colț de lume s-adâncește tot mai tare

Dar răzbate la lumină din nevolnicul abis,

Găsindu-și loc de răsuflare la un geam întredeschis.

În a soarelui lumină, păru-i strălucește parcă

Și asemeni unei stele luminează gândul meu.

În privire-i se citește numai doruri ce-o încearcă,

Ea, la piept îmi strânge poza, s-o privească îi e greu...

Se așează pe genunchi și cu dragoste în glas,

Ea, se roagă pentru mine, pentru noi și lacrimi

Cad din ochii ei albaștrii și pe obraz i-a mai rămas

Doar o urmă de bujori scuturați de dor și patimi!

Ploaia bate la fereastră, vântul suflă dinspre vale,

Gându-mi nu mai zăbovește și se-ntoarce pe-a sa cale.

A găsit la geamul tău forța ca să reușească

Pe cărarea ce-a ales-o, chiar de-i greu o să răzbească!

Clipe reci și triste se duc,

Floarea vieții se-ofilește.

Chibzuiesc ce drum s-apuc!

De ce inima-mi iubește?

Pe tine un chip de lut

Ce râvnești numai plăcutul,

Chinuind o floare, mut

Când tăcut este trecutul.

Nu vrei floarea din fereastră,

Ci glastra în care ea doarme.

Nu-i vrei zborul de măiastră,

Și nici parfumul unei karme.

Dar ajunge-va într-un timp

Apa din glastră să se scurgă,

Și-mpinsă parcă de-un înghimp

Glastra cioburi să se spargă.

Vei rămâne ca un pustnic.

Glastra, apa s-au sfârșit.

Ce să faci, acum ești vârstnic,

Iară floarea, păcat s-a ofilit.

Ce vei mai alege oare

Dintr-o viață, din nimic?

Vei rămâne cu ochii-n soare,

Un suflet îndurerat și-anemic.

Frunzele mele-au căzut amintiri,    
Şi s-au aşternut toamnă     
Peste rădăcinile moarte...    
    
Durerile mele-au devenit în van, sonore,    
Tânjind spre cerul sfâşiat,     
De căderi de paseri călătoare...    
    
Înaltul trupului meu s-a stins,    
În ploile trecătoare şi reci,    
Şi mie teamă de noapte, mie frică de zori,    
De câmpii pustiite, de umbre şi flori...

Se duc pe rând, ca fumul sub pleoape,

Ca vântul ce n-are hotar,

Se duc fără urme, fără șoapte,

Și lasă tăcerea amar’.

Pe umeri duc umbre și ploi,

În palme, doar visul trecut,

În ochi, doar lumina din noi

Ce arde, dar n-a mai durut.

Și-i strigă pământul pe nume,

Dar glasul li-i piatră și scrum,

Rămân doar icoane postume

Pe ziduri uitate de drum.

Se duc… și ce frig e-n odaie,

Și ce pustiu în priviri!

Rugina din suflet mai taie

Un dor fără amintiri.

Dragă,
Pe faleză, când apune Soarele
Îmi pare
Că fața ta albă precum ceara,
E cascada de lumine
În care dulcile vise de amor
Mi le sfințești cu a ta privire.

Brațele tale ca de marmură
Le strâng, pierzându-mă în ai tăi ochi alintați,
Negri precum cerul fără stele
Și palmele calde ți le simt,
Asemeni delicatelor petale de lalele.

Iar la ivirea Soarelui, din nou
Să-mi acoperi fața cu al tău păr bălai
Și cu al tău glasului ecou,
Viață visurilor mele să dai.