AM SCRIS ACESTE VERSURI...

Cu lacrimi de fier, cerul plângea în zadar,
Scuturându-și rugina pe frunze de-arțar...
Iar tu, sub pretextul toamnei de-afară,
Mi te-ai vârât sub piele, a nu știu câta oară...

Înfrigurat, am tras încă un pled pe mine,
Făcându-ți loc să mi te cuibărești mai bine,
Iar tu, din cana mea, sorbeai cuvinte cu nesaț,
Golindu-mă de gânduri, cernute fin în zaț...

Curând, tăcerea casei în vifor se va frânge,
Iar tu, fluid, îmi vei fi hoinărit prin sânge...
Lăsându-mă, târziu, s-adorm pe perna udă,
Cât ești de dulce și, în același timp, de crudă!

Și dacă-n zori, pe geam, voi găsi iară frunze,
Am să cunosc că-aseară, m-ai sărutat pe buze...
Și fiindcă-i toamnă, că mi-am adus aminte,
Te voi afla în mine, dansând printre cuvinte...

    În jurul meu e lumea, 
    şi lumea mea eşti tu, 
    cu munţi, cu văi,
    cu adâncimi albastre,
    cu mări întinse de argint,
    şi-i toat-a mea, îmi aparţine,
    cu stele, amurg şi răsărit de sori...
    
    Raiul poate să mai aştepte... sunt încă aici,
    lângă tine, lângă copacii mei, 
    lângă izvoare, lângă stânci... 
    stâncile mele de cristal 
    în care arde înalt lumina...
    
    Durere-i închin... şi închisoare, şi jar, 
    şi soare, şi aur, şi smirnă-pe-altar,
    ciudatele ritmuri ce te-ameţesc,
    incantaţiile vechi, 
    druidele cânturi, 
    trecutele vieţi...

    …nimic din tot ce-am scris odată, 
    n-a fost cetit şi nu va fi vreodată… 
    doar ochii tăi mijiţi, ca semiluna 
    ceti-vor noaptea foilor, într-una...
    
    în rânduri şi cuvinte mii, 
    ascuns-am lacrimile vii 
    năvalnice ca-ntotdeauna 
    strivite-n pieptul meu de-acuma…
   
    în vârf tocit, penelul meu 
    mi-a fost amic fidel, mereu 
    şi-au fost atâtea zile crude 
    că-i tomul plin, foile ude… 
    
    ucis, de-un gând amarnic şi-albastru 
    stă cerul plin de stele - castru, 
    o nouă noapte stă să nască 
    povestea mea, povestea noastră… 
    
    n-ai să te miri prea mult: sunt zori de zi 
    s-aşterne praful ca şi cum n-ar fi, 
    aşteaptă noaptea, zi-mi că-ţi place, 
    această lună plină... care tace… 

    Vreau să mă smulgi 
    din braţele visării 
    şi să mă duci acolo 
    unde cerul se sărută cu marea. 
    
    Vreau să simt din nou 
    acele raze dulci 
    filtrate-n umbră de rozmarin. 
    Şi să-mi redai din nou albastrul mării.

Cu ochii închiși, pierdut, ascultam,
Cum ploaia îmi bate-n fereastră.
La înfrântele nopți, senin mă gândeam,
Liniștit, fără val, ca o mare albastră.

Și dintre-aceste gânduri, doar unul tot revine:
"Ce văd acum sunt umbre fără de temei?
Copacii ăștia 'nalți vin înspre mine,
sau eu alerg frenetic către ei?"

Atâtea mâini întinse cu sfială,
M-au sprijinit în drumul meu nemărginit,
Pădurea veșnică mi-a fost loială,
Rămân ce-am fost: și cer și drum și zi!

    O, cărare plină de spirit, 
    spinul tău n-a tăiat 
    talpa mea,
    Obrazul n-am întors...
    - orice palmă lasă urme 
    care adâncesc şi mai mult, 
    golul din suflet... 
    
    De sus privirea n-am lăsat, 
    spre dârele-ncrustate-n nisipul
    deşertăciunii...
    Căci totul e-n van,
    nimic nu rezistă,
    poate doar piramidele,
    pe care, în disperare după neant,
    mi-am săpat numele...

roțile locomotivei

bat ritmul ceasului

amorțit

din vârful turnului.

in gară nu-i nimeni....

 dus de vânt

de colo-colo,

e doar 

un val de

bilete compostate,

cutii goale

și suflete neîmpăcate.

Se tot vorbește că moartea-i dureroasă,

Că este neagră și are coasă,

Că n-are chip și-i tare fioroasă,

Dar nouă celor căzuți în ale amorului visări nici că ne pasă!

Îndrăgostiții știu că dragostea și viața-i tot ce contează!

Iubito astăzi am aflat o taină a iubirii

Căci Duhul Sfânt vorbește și prin tine...

Mi-ai spus cum o iubire mare

Se sechestrează.....

Chiar dacă termenul ăsta nu sună bine...

Căci eu adusul-am în pomenire

Ei bine cum?

Să afle fiecare!

Noi doi iubito știm...

Cum să poți face o iubire pe veci nemuritoare,

Sau să n-o lași să zboare...

Voi însă cititorii,

Citiți titlul la poezie,fiecare!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Frumoasa mea,nu-i niciodată prea târziu să furi fără regrete fericirea...

Iar eu n-am să-ți promit nimic din ce știu bine că nu am,

Nu pot ori mai degrabă nu cunosc.

Nu stiu nici calea,drumul sau de taină hartă ce poate să te scoată,

Pe-al bucuriei fără de sfârșit tărâm...

Știu bine însă cine sunt ,îți jur...

Când te iubesc,când te respir,

Sau când te sorb prin orice por,

Nemuritorul meu roșu trandafir cu aripi îngerești ce doar eu ți le văd,

Tu ești!

Nu-i niciodată prea târziu să ierți,să uiți sau să iubești un cerșetor de inimi precum eu sunt...

Nu,n-am uitat să-ți scriu poeme dulci născute dintr-un năvalnic dor,

Ce mă frământă groaznic când ești departe,

Chiar dacă tu acolo-n Dobrovăț te regăsești...

Am înțeles,

N-am ce să-ți reproșez și te iubesc,aștept și iar aștept!

(Horia Stănicel-Vasilica dragostea mea 22 decembrie 2024)

      Frunză verde de mohor 

Mă apucă câte un dor 

Să -mi văd casa și ulița 

Unde m-astepta măicuța 

       Mama mea cu păr cărunt,

Cu dragoste și dor mult.

M-aștepta să vin la ea 

Că se simțea singurea.

       Copiii toți au plecat 

Și de ea s-au depărtat 

Sau dus toți la casa lor 

Dar ea îi aștepta cu dor.

       Când era mai tinerea 

Multă muncă mai făcea,

Frumos casa își ținea 

Toată ziua robotea 

       Avea casa îndestulată 

Bătătura măturată 

Că lucra din zi în noapte 

Să aibă în casă detoate.

       Iar în zi de sărbătoare,

Punea în curte masă mare 

Și aștepta cu mare drag 

Să-i vină copiii -n prag.

        Era tare bucuroasă 

Când stăteam cu toți la masă 

Cu dragoste ne privea 

Nu știa ce să ne dea 

       Dar când plecam de la ea 

Se vedea iar singurea 

Ne făcea cu mâna dreaptă 

Rezemată ușor de poartă.

          Mama de mult a plecat 

Și casa s-a dărâmat 

Nu mai e ca altădat.

Chiar și când îmbătrânim 

Dorurile tot revin .

Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.

Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...

Your eyes are like the sun,

Your voice is like a sire's melody,

Your hair is like silk,

Deep into your eyes I sink.

My thoughts are like ink,

They're permanent when about you I think

When a photo of you I took,

For a goddess you were mistook.