Lalele galbene

Sunt atâtea sentimente

Ce nu le pot explica,

Și mă doare sufletul

Că eu nu te pot avea.

Stau și mă gândesc la tine

Dacă te gândești la mine,

Oare ție îți e bine

Să mă vezi că nu sunt bine?

Mă complimentezi tu foarte

Și îmi spui că sunt specială,

Însă nu atât de tare

Ca tu să mă iubești iară.

Câteodată mi-e dor... mi-e dor de tine

Și aș risca să-ți dau un mesaj

Dar mă abțin căci știu bine...

Că m-ai uitat și nu am curaj.

Știu că nu ai face să-mi fie bine

Amintiri urâte doar s-ar răscoli

Și-mi închid dorul in suspine

Și-ncerc sa-nvăț din nou a zambi.

Mi-e dor să-ți mai văd privirea

Dar frâu îmi pune frica de ochii tăi reci

Și rămân în tăcere cu amintirea

Sperând ca intr-o zi să-mi treci.

Mi-e greu să port un dor ce nu răspunde

Un foc ce arde mocnit și mă consumă

Și las tăcerea-ți să mă pătrundă 

Rugându-mă intr-o zi să devin imună...

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

O singura intamplare

E de ajuns să mă omoare.

Tu când ai acționat

Oare ai gândit defapt?

 Te-ai gândit ca îmi faci rău 

Și inima mi-o străpungi? 

A meritat oare ea

Tot ce voiam eu deja?

A meritat furtuna de amintiri

Și visuri zdrobite?

Spune-mi, a meritat ea toate astea?

De ce ai ales-o pe ea 

Și nu pe mine?

Ce are ea in plus fata de mine?

Când minutele se scurg pe ceas

Ești motivul la care ma gandesc iar

Zilele nu mai sunt senine

Iar stelele parcă

Au început sa nu mai strălucească

De când nu mai esti aici

Cu mine.

In miezul nopții,

când cerul e înorat ,

un copil sta plângând la geam,

gândurile îi zboară,

departe de realitate,

și privind spre cer întreabă:

de ce eu doamne ,

cu ce ți am greșit,

că în halul asta m-ai pedepsit?

mi ai luat la tine ai mei părinții,

am rămas a nimănui,

ce rost mai are viața mea pe acest pământ?

Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară

Maris Maria Cristina

Fugim de noi spre-a ne zdrobi,

Iar zborul tău e prăbușirea mea,

Din mine o aripă ți-aș încropi,

Că poate-o să te-ntorci cândva.

Stârnim vulcani la fiecare clocot,

Iar pasul meu e alergarea ta,

Ți-aș implanta pe buze-un hohot,

Să râzi în somn de farsa mea.

Strivim în dinți cuvinte ce unesc,

Și întâlnirile sfârșesc cu brio,

Cu buzele îmi murmuri:Te iubesc!

Cu ochii însă îmi strigi ...Adio!

Ni-s toate visele devreme ori târzii,

Fântânile au secat așa ciudat deodată,

Din noi sfârșit-au nenăscuți copii,

Și au murit stupid o mamă și un tată.

Un toast al despărțirii se cuvine,

Cu întrebări pe muchie de cuțit,

Pe un mormânt și-o cruce în ruine,

Într-un sicriu comun și neacoperit.

O noapte cu tine

E mai senina ca cerul de vara

Mai parfumata ca trandafirii

Dar ce folos, caci ai plecat

Pasarile gem sub cerul plumburiu

Noiembrie e mai trist ca niciodata

Mi-e dor...

Dar cantecele acopera tacerea

Pe care ai lasat-o în urmă

Când ai plecat

Fiecare noapte a fost un pas

Mai aproape de eternitate

Dar tu m-ai învățat să merg

Sprijinit de inima ta

Cand tu nu mai esti

Am uitat sirul pasilor

Si sufletul cade rostogolindu-se pe trepte

De ce simt ca e ultima noapte

Ca azi ai venit pentru ultima oara

Stiu că te voi pierde în curând 

Noaptea nu mai e la fel fără tine

Oare te-ai gândit

Că visul și dorința ajung

Mai departe decât ar ajunge

Lumina palidă a stelelor, praful cometelor...

Pâlpâie o lumânare

Fereastra e aburită,

Dar gândul cutreieră

Și nu se poate opri.

Doar marea, îi pune stavilă

Dâmburi de nisip, cochilii de scoici

Tolanit pe plajă,

Ars de soarele ideilor mele fixe

Gândul e alintat de valuri

Iar visul meu s-a oprit aici

Sufletul

Cântărește doar 21 de grame

Învelișul vremelnic devine cenușă

Dar sufletul, iubirea mea

E iarăși praf de stele

Mi-e dor de iubirile alea

Iscate pe țărm de mare

De promisiuni, de zâmbete, de minciunile tale

Dar tu ai preferat să pleci

Mi-ai lăsat doar amintirea

Celor 21 de grame de eternitate

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Mai știi, când savuram cafeaua

Și o indulceam cu zâmbetele tale

Din tot cerul eu am ales doar steaua

Ce mă însoțește cu sclipiri domoale

Căci tu nu ai venit cu mine

Să ne-avântăm spre alte zări

Ai preferat trăiri mai line

Pe țărmul unei alte mări

Iar steaua tremură în zare

Departe de ceșcuța aburindă

Ce așteaptă degetele tale

Tandru, de toartă să o prindă

Azi sunt doar eu în serile de vară

Cafeaua s-a răcit pe masă

Căci amintirile de-odinioară

Se rătăcesc și nu ajung acasă.

Motivul pentru care

Astept, visez, alerg, simt si respir

Esti tu

Iar umbrele trecutului se strecoara

Perfid, sub piele

Și nu mă lasă să uit

Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce

Precum morfina

Căci știu că tot ce am nevoie

Ești tu

Și despărțirea e doar în imaginația mea