ACASĂ...

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

    Ningea cu floare de cais...
    Şi-albastrul cerului promis,
    Încet se risipea color,
    Însângerând petale de bujor...
    
    Şi-n jurul meu plutea uşor,
    Înmiresmat, parfum de nor,
    Rupt îmi părea din paradis,
    Şi mă simţeam ca un proscris...
    
    Şi-n suflet mi se strecura tiptil,
    Străluminând surâsul de copil -
    Un fluturaş cu aripi de-ametist,
    Ce dănţuia ca un artist...
    
    Şi-oricât eram de-nfrigurat şi trist,
    Cu-alură de boem – renascentist,
    Tot îmi doream să fiu gentil,
    Cu fluturaşul cel subtil...

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

    De-aş şti aceste stoluri de cocori,
    Unde se-ndreaptă, către care zori,
    Ecou trezit din inima de nori -
    M-aş face glas din trup de sori... 
    
    De-aş şti aceste păseri călătoare,
    Ce se topesc în orizontul care moare,
    Izvor de umbre şi lumini solare -
    M-aş frânge-n zbor înalt ce doare… 
    
    De-aş şti aceste astre care pier,
    Incandescente creuzete-n atelier,
    Topind lumina în frânturi de cer,
    M-aş întrupa cu chip de fier… 
    
    De-aş şti aceste stele căzătoare,
    Ce din înalt se sting şi cad în mare,
    Lăsând în urmă dâră-arzătoare,
    M-aş risipi în valurile-amare…
    
    De-aş şti aceste ploi înmiresmate,
    Fuioare de petale albastre,
    Ce curg din râurile caste,
    M-aş face-n râsul florilor din glastre... 
    
    De-aş şti aceste picături de rouă,
    Ce-mbracă toamna-n haină nouă,
    Ce stinge-amurg atunci când plouă,
    M-aş dărui cu sufletul doar vouă...

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

    Te-aş ruga, să nu mai plângi,
    Căci îi vremea să te culci,
    În vise Toamna să o strângi,
    În boabele de struguri dulci...
    
    Priveşte frunzele cu ochi mijiţi,
    Cum se cutreieră în cale,
    Cum stau bostanii de pitiţi,
    În lojele de cucuruz din vale...
    
    Priveşte soarele-n amurg,
    Cum poleiază-ntreaga zare,
    La umbrele prelungi ce curg,
    Ca zdrenţele pontonului în mare...
    
    Ascultă cum răsare luna...
    Nu-i adiere-n liniştea deplină...
    Pe cer fără ecou stă scris-o stea,
    Ce se cutremură-n surdină...

În dimineața veșnic argintie

în care, candelabre - rânjesc amorf,

trupu-ti, care de copilă vie

răspuns, stihiilor ce-au fost!

Și amăgit, de timbrul vocii

rostesc, de parcă - trecut a fost doar ieri...

Când împietrit în pragul morții 

cu rânjet, sper - de nicăieri!

Te ai indepartat.

Te ai sters ca o ploaie de vara,

Te ai urcat intr un tren al uitarii

Si ai disparut.

Au ramas poze.

Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara

Au ramas ganduri.

Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.

S-a dus.

Te ai dus pe o mare indepartata,

Mi ai facut cu mana din barca aceea

Era oare o corabie?

Sau era doar o salupa?

S-a stins.

S-a stis orice flacara a sperantei

S-au ofilit gandurile revederii,

S-au sters amintirile.

Te ai dus in acea mare albastra

Ai disparut in orizont

Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra

I ai oferit visele

Si acum ma uit la stele cu disperare

Seamana cu marea albastra cu corabii

Astept sa apuna luna

La fel cum au apus amintirile

S-a stins.

S-a stins si ultima lumanare.

Era cea lasata in memoria iubirii

Flacara A prins aripi si a zburat departe

Acum este intr un alt orizont

Este prinsa cu o franghie de un catarg

Iar eu te mai caut pe plaja si in larg

Sau

Astept corabia la mal…

Nici nu mai știu ce vreau și... nu mai știu să vreau...

Nici cale n-am de mână să te iau...

Nici soare și nici gânduri și nici ploi, 

Nici lacrimi răzlețite-acum pe foi...

Nimic din tot și ... totul din nimic...

Doar frunze vechi dintr-un potir mistic,

Și-un drum pustiu prin arzător cuptor...

Atât!... și un fior de dor...

Cândva, în umbra morții tale, m-am născut

Din mare, din cer și pământ,

m-am prefăcut din nou în lut!

Și m-am întors către primordiala stea

Ce sufletu-mi cu lumină adăpa...

În umbra morții tale am strigat

Și tot în mine iar am sfâșiat...

Apoi din bucățele colorate, mii,

Am născut, cu greutate, fluturii..

În umbra morții tale am jelit un vis

Apoi m-am dus iar toată în abis.

Și-n marea de întunecime

m-am prăbușit adânc, în mine!

Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.

Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.

Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.

Ai menționat drogurile.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,

de care aveam nevoie constant.

Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.

Drogul meu, pastila mea,

uram să te iubesc,

acum iubesc să te urăsc.

Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene

Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?

Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?

O fi blestem sau legământ?

Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.

Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat