Timpul stă-n balanță

M-am uitat iar în oglindă,
Mă mir cum nu s-a spart,
Ca o deformă merindă
Într-un pom, mă simt si azi.

Sunt fructul cel mai urât,
Ce aștepți ca cadă
Un degeaba, un amărât,
Nu merit pus în ladă.

Și totuși, eu pe interior
Sunt dulce,
Dar ăsta nu e lucrul
Ce la mine te-ar aduce.

Pe exterior, nu sunt nimic,
Și-n interior sunt totul,
Cel mai mare inamic
Al meu a fost norocul.

Că de-ar fi fost de partea mea
Ce viată-aș avea azi,
N-aș avea întruchiparea
Ce îmi dă necaz.

Poate în altă viață
Destinul îmi e altul,
Dar până atunci, astă față
Cu ea voi face veacul.

Umblu,
Mă plimb iar pe afară
Arde,
Soarele mă omoară
Colind,
Orașul ăsta mare
Văd,
Că vanitatea nu dispare
Pierd,
Voința asta tare
Curge,
Luna de prin zare
Merg,
Acasă la culcare
Dorm,
Fără nicio scăpare.

De la început am știut
Că mereu am vrut
Să fii lângă mine
La rău și la bine.

Însă ai plecat
Și-a rămas uitat
Undeva-n eternitate
Timpul nostru-n unitate.

Te-ai născut în gemeni
Și pari să îmi semeni,
Eu-s printre săgetători
Zodiile noastre surori.

Și cred, mi se pare,
Că a noastră conexiune
Trece de orice lume
Poate suntem Gemeni.

-pentru bunicul meu Teodor

Cine
Ești
Tu?
Când clipești, clipesc
Când respiri, respir
Când te miști, mă mișc
Mintea nu dă să mă mintă?
Suntem noi chiar în oglindă?
Și totuși...
Tu nu ești eu
Eu nu sunt tu
Noi suntem noi...
Noi suntem eu
Noi suntem tu
Și totuși...
Oh, Mara!
Ce n-aș da să fiu ca tine
Cum tu-ai vrea să fi ca mine
Dar noi suntem noi
Și la final
Noi suntem unul.

Poezia e profundă,

Nu prea stă ea pe la mal,

În adâncuri se scufundă,

Se afundă în total.

Cine nu vrea s-o găsească,

Să stea bine pe la mal

Și cine vrea s-o unească,

În adâncuri îi e egal.

Tot mă uit 'mprejur,
Și nu îmi dau seama,
Pe cuvânt, mă jur,
De ce am eu teama.

Teama de-acest mare,
Dușman și prieten,
Îl cheamă iubire
Pe acest netrebnic.

Toată lumea-l vrea,
Fără realizare
Că-n privirea sa,
Are doar teroare.

Așa că teama mea
Poate se explică,
Și dragostea ea
La mine nu pică.

Poate-am înțeles greșit,
Sau poate că nu,
Sentimentul smintit
Ce-ți schimbă sufletul.

Pân' la înțelegere,
Se pare că rămân
Într-o izolare,
Unde sunt stăpân.

Tăcerea urlă din adâncuri obscure,

O umbră de dor ce în suflet atârnă,

Iar pașii durerii încep să îndure,

Când frigul din noapte în piept se răstoarnă.

Nu-i zi fără urme de scrum și-ntrebare,

De ce-ai otrăvit tot ce-a fost cândva viu?

Pe barbă se scurge o lacrimă mare,

Iar patul devine un gol cimitir.

Sunt mască de piatră și scut pentru lume,

Rămân în picioare când alții privesc,

Dar noaptea mă-ngroapă sub vechiul tău nume

Și-n monștrii din umbră încep să mă pierd.

Aceasta mi-e soarta, osândă eternă,

Să port în verigă un lanț de mormânt,

Să plâng neuitarea cu capul pe pernă,

Zdrobit de tot ce-am jurat pe pământ.

Și rog universul cu stelele stinse

Să-mi lase doar ura, să nu mai simt chin,

Căci fiarele nopții în mine sunt prinse

Și-mi beau agonia ca pe-un dar divin

M-am uitat iar în oglindă,
Mă mir cum nu s-a spart,
Ca o deformă merindă
Într-un pom, mă simt si azi.

Sunt fructul cel mai urât,
Ce aștepți ca cadă
Un degeaba, un amărât,
Nu merit pus în ladă.

Și totuși, eu pe interior
Sunt dulce,
Dar ăsta nu e lucrul
Ce la mine te-ar aduce.

Pe exterior, nu sunt nimic,
Și-n interior sunt totul,
Cel mai mare inamic
Al meu a fost norocul.

Că de-ar fi fost de partea mea
Ce viată-aș avea azi,
N-aș avea întruchiparea
Ce îmi dă necaz.

Poate în altă viață
Destinul îmi e altul,
Dar până atunci, astă față
Cu ea voi face veacul.

Sub cerul greu, un giulgiu de cenușă,

Coboară ploaia, rece și tăcută,

Ea bate-n geam ca o străină ușă

Și curmă viața-n seva ei brută.

Iar verdele ce arde-n mii de suliți,

Sub apa crudă pare-un rug stins,

Prin parcuri goale și prin negre uliți,

E doar un vis de mlaștină cuprins.

Cerul se crapă-n răni de purpură rece,

Un soare bolnav apune între spini,

Lumina, ca sângele, lent se mai trece

Prin trupul de gheață al albei grădini.

Pământul e mut sub crusta de sticlă,

Izvorul e-un ochi închis sub polei,

Iar primăvara, o umbră firavă și mică,

Se pierde în noaptea cu gust de clei.

Pe bolta neagră, un craniu de argint

Rânjește palid peste câmpul sublim 

Lumina lui e-un giulgiu de alint

Ce poartă pașii spre-un ultim festin.

Sub maiul crud, lucind ca un mormânt,

Petale albe par fluturi risipiți,

Nu mai e floare, nici urmă de vânt,

Ci doar scheleți de arbori, împietriți.

Din neguri vinete se nasc zorii grei,

O lumină bolnavă pe lume s-a scurs,

Iar roua ce tremură-n ochii mei

E veninul ce-n venele serii a curs.

Pe frunza ce moare în verdele crud,

Otrava sclipește în picuri de fier,

Tot maiul e-un strigăt pierdut și surd

Sub tălpile reci ale unui alt cer.

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Cenușa serii s-a depus pe masă,

În căni a înghețat un ceai uitat.

Cuvântul tău a dărâmat o casă,

Iar aerul din jur s-a desicat.

Sărutul de adio are gust de zgură,

De fier ruginit, mușcat în neștire,

O lamă rece ce despică-n gură

Iluzia acelei ultime nopți cu tine.è³

E o arsură neagră, praf de pușcă,

Un adevăr uscat, ce nu mai trece,

O fiară nevăzută care mușcă

Din carnea amintirii noastre, rece.

Pământul s-a oprit. Rămâne doar praf,

Și limba-mi pare arsă de pelin.

Pe cerul minții, ca un telegraf,

Bate un singur ritm: străin, străin...

Timpul se scurge ca uleiul pe străzi 

Intre blocuri ce par niste dinți de granit,

Suntem cifre pierdute în lungi repetiții

Într-un oras ce-a uitat să fie locuit.

E neagră secunda ce cade din ceas 

Ca o picătură de smoală pe mână

Niciun ecou din noi n-a rămas, 

Doar tăcerea e peste tot să stăpână.

Metroul înghite umbre grăbite 

Spre gări ce nu duc nicăieri, de fapt 

Sunt orele reci, de ciment mestecate

Într-un prezent ce ne tine captivi sub asfalt.

Si-n vârful antenelor, noaptea se-asază 

Ca o pasăre grea, cu aripi de plumb 

În timp ce orasul, de fier, delirează 

Visând un sfârşit într-un negru profund.