Trubadur trist

Sunt oameni în fața cărora 

Sufletul meu trebuie sa poarte armura.

Mi-e teama de săgețile ochilor lor,

Otrăvite de ura..

Și sunt oameni pentru care 

Inima mea își deschide porțile toate ,

Și blânda strălucire din privirea lor 

O umplu cu lumini atât de minunate..

Fara tine- 

O bărcuța rătăcită pe mare,

O zi fara soare,

Un suflet în pustiu,

O câmpie fara flori,

O lacrima-n zori,

Un oftat târziu,

O carte nescrisă,

Un vers nerostit,

O aripă frânta,

Un vis ne-mplinit,

O floare-ofilita,

Un cânt trist,șoptit,

Un cer înnorat,

Un pas rătăcit...

M-am stins și nu mai am vreo așteptare,

Și parcă tu acum străluci mai tare..

Mă învârteam in jurul stelei tale și încercăm s-o-ating..

Târziu e-acum,atâta timp trecut-a...

In inima-mi tristețile doar ning,

Acum,când steaua ta parca rasare 

Mai vie,mai frumoasa,uimitoare...

Știu,pentru oameni nu însemna ceva,

Dar eu mă iubesc,

Mă iubesc pentru culorile gândurilor mele,

Pentru melodia sufletului,

Pentru ochii mei ca două stele,

Pentru frumusețea cu care văd marea,și omul,

Pentru ceea ce mă fac cuvintele mele,

Pentru viața ce pulseaza in mine..

Atât de imperfecta,și totuși,frumoasa,

Poate nu la chip,poate nu la trup,

Ce la imaginea aceea ce tine de inimă.

(Monica)

Daca vrei sa mă cunoști privește vârsta inimii mele,

Ea-mi spune sa port coroniță cu flori,

Că pot atinge stele..

Mă contopesc cu lumina din zori,

In urechi îmi pun perle,

Rad,mă scald in culori,

Dansez in ploaie pe ritmul inimii mele.

Pe barca fragilă a vieții plutim

Si-atatea valuri ne lovesc,

În depărtare ne-asteapta țărmul finalului,

Privim spre soare,ignorandu-l,

Ființe ce clipa trăiesc..

Dar țărmul se-apropie,implacabil,nemilos,

Odată,tristețea va pune stăpânire peste noi,

Căci drumul bărcuței are un sfârșit,

Odată,veni-va durerosul asfințit,

Transformandu-ne in amintire..

O lacrimă cade,căci ultima filă din cartea vieții,

Cuprinde apusul,nu raza dimineții..

Ce tristă poveste e viața,

Cu furtuni și grele,reci ploi,

Si-apoi,la final,cu teribila încercare a vieții,

Odată bărcuța va acosta solitară

Pe țărmul veșniciei,ca un tren în ultimă gara...

Uneori îmi recitesc vechile poezii... poate de dor, poate doar să-mi reamintesc...

Și e atât de ciudat... îmi aud vocea tremurând printre rânduri. Îmi amintesc cu fiecare vers câtă viață aveam atunci, câtă speranță, câtă încredere în "stai liniștită bby, o să fim"... însă timpul a avut felul lui de a-mi arăta că " a fi" nu a fost decât o iluzie... o iluzie frumoasă...

La fel și promisiunile în care am tot sperat, care păreau solide s-au spart în mii de cioburi de zidurile tăcerii.. si visele care s-au destrămat fără zgomot ca un abur sub lumina rece a dimineții...

Și citesc... și mă pierd încercând să regăsesc printre versuri speranța ce o aveam, că nu s-a pierdut totul...

Recitesc și mă regăsesc în zeci de ipostaze... rănită, plină de speranță, așteptând, iertând, confuză, veselă, tristă... neputincioasă, resemnată. 

Mă regăsesc visând... apoi renunțând... în sute de versuri în contrast.. 

Mi-am dorit prea mult să închid o ușă lăsând-o întredeschisă... în speranța acelui ''a fi''...

Ușa a rămas întredeschisă și azi dar nu din speranță ci mai degrabă să-mi amintesc de acea femeie care nu voi mai fi vreodată...

..................................................................

Am lăsat ușa întredeschisă,

Deși uitată e povestea

Și stins este acel ceva 

Ce n-a mai apucat să ardă.

Am rămas c-o-mbrățisare netrăită 

Cu-n dor greu... pe foi mărturisit,

Cu tăcerea-ți atât de nesăbuită 

De parcă te-am urât și nu iubit...

Am stat prizoniera unui viitor

Ce nu s-a întâmplat vreodat' 

Și azi trecut îmi e și el

Rămas în versuri acordat...

Am vrut să plec, dar pașii m-au ținut 

Legată de umbre, prinsă de ce-a trecut.

Urla în mine gândul ca vântul, să zbor,

Dar inima, la tine, mă întorcea ușor...

Am vrut să plec, dar am rămas,

Captivă în trecut, mereu în contrast,

Unde dorința și teama se certau în tăcere 

Și timpul mă ținea în loc, fără putere...

Am plecat cu ușa pe jumătate-nchisă

Și nu că aș mai aștepta ceva...

Când mi-amintesc să pot privi 

La cea ce te-a iubit cândva.

Ziua se duce, seara se lasă

Și frigul rece mă cuprinde,

Mă uit prelung la poartă

Dar nimeni n-o deschide

Nu știu c-aș aștepta pe cineva

Când sunt convins că tu nu vii,

Doar sper că poate se va întâmpla

În visul meu în noapte să revii

Gândul mereu mă duce către tine

Nu pot să-i spun te rog așteaptă,

E plin de amintiri și greu mai urcă

Acolo sus la Cer, treaptă cu treaptă

Într-un târziu din scaun mă ridic

Simțind dureri în ale mele oase,

Îmi spun încet că tânăr nu mai sunt

Și trebuie să port haine mai groase

Înfrigurat și trist pătrund în casă

Dezamăgit că n-o să vină nimeni,

Sunt resemnat și îmi duc anii

În cârcă adunați, uitat de oameni!

Vreau să-mi fac din suflet o poezie,  

O tristă baladă a unei iubiri trecute,  

Sau o romanță c-o dragoste zglobie,  

Să-mi aștearnă sentimentele pe hârtie.  

Durerea să-mi fie scrisă cu sânge,  

Cu-n miros de fier ce transmite tragedie,  

Sau să-mi scriu dorințele toate,  

Cu lacrimi aurii căzute din stele.  

Iubirea vreau să fie scrisă albastru,  

Folosind lacrimile unui trist astru,  

Sângele unui rege al cerului sacru,  

Făcând din cuvinte un trist masacru.  

Tristețea vreau să-mi fie scrisă cu șoapte,  

Cuvinte ale tuturor sentimentelor deșarte,  

Inimi rupte, pline de durerile iubirii profunde,  

Ale tuturor viselor ce-au fost cândva spulberate.  

Iar când voi rămâne fără hârtie de scris,  

Voi folosi zorii pe post de papirus,  

Smulgând din mine al dorului virus,  

Pentru a-mi scrie tot ce m-a distrus.

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

Poate totul e o dependență 

Poate " doar un fum " la 12 ani

Poate " doar gust un energizant " la 13 ani

Poate " doar până sângerează " la 14 ani 

Poate " doar până mă simt high " la 15 ani

Poate " totul va fi frumos "

Poate într-o zi,nu va fi vorba de vârsta 

Poate va fi vorba de durerea din suflet

Poate va fi vorba de golul din suflet umplut de un cui

Poate doar sunt slabă 

Poate doar sunt obosită

Poate doar ascund strigătul de ajutor după o simpla frază: POATE DOAR

Trecutul comun pe noi doi ne unește

Suferința e ceea ce ne definește

De ce atunci suntem diametral opuși

Și discordiei supuși?

Memorile tale și ale mele sunt

Ne-am alăptat de la același cuvânt

De ce atunci vorbim limbi diferite

Iar privirile ne sunt ferite?

Sângele și jertfa amandoi împărtășim

Și amandoi vrem să construim

De ce atunci față în față stăm

Și reciproc ne sabotăm?