fără motiv,

câteva dalii

au-nflorit în

grădina devastată de-amăreală?

-nu, au spus albinele.

continuă să dăruiești lumii

măcar puțin

din bucuria ta

și vei fi fericit.

9 noiembrie-

zi învăluită- n trădare și

tăcere .

gropari iresponsabili

au sfâșiat, ca niște ulii,

constituția.

%

nicio remușcare

nu le brăzdează obrazul;

la capătâiul lor,

nicio candelă nu- i

aprinsă .

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.

pași spre nicăieri,

cetatea adormită

nu simte cum iedera-ntunericului

urcă pe ziduri.

aripi fără zbor,

zbor fără elan,

elan fără un țel determinat.

roșu-i ucigător,

albastru-i apatic,

albul orbește.

suflare de noiembrie

prin cuibul de cuci,

nimeni aproape.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

șiruri de păsări

dispar

într-un văitat de tilinci.

plin de flori,

socul

adumbrește

cornul de lună.

Roșu pulsând, a vieții izvor,

În vene curge, neobosit rotor.

Dar când se scurge, picătură cu picătură,

Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.

Fiecare strop, o fărâmă din tine,

Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.

În roșu aprins, se oglindește sufletul,

Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut

.

Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,

Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.

Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,

Că viața va învinge, și vei trăi.

Sângele, esența, dar și amintire,

A luptei pentru viață, a durerii sincere.

Și când se oprește curgerea, și inima tace,

Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.

Gândirea unui copil

Liberă de constrângeri,

Descoperă viața abil

În drumul plin de disjungeri.

Tot ce-n afară privește

Îl interesează și captează.

Flori, copaci, animale iubește

Și-n suflet le sculptează.

Sunetele muzicii îl provoacă

La ritmul minunat al vieții.

Jocurile inteligente-s cojoacă,

Iar bucuria, spiritul tinereții.

Când adolescența capătă

Aripi cu avânt spre majorat,

Gândurile mărețe îl poartă

Uimit pe un teren nearat.

Maturitatea oare îl va învăța

Dacă semințele vor rodi.

Iar ziua de mâine-l va răsfăța,

Sau îl va iscodi, îmbrobodi.

Fascinația succeselor dorite

Va schimba inima de copil?

Va amorți tărâmurile bătătorite

Și va stopa amintirea în ostil?

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

N-am văzut niciodată cerul mai cătrănit ca astăzi

s-a răstit de dimineață la norii negri de ploaie

și le-a spus să plângă mărunt peste Pământ

cu multă economie de lacrimi

nu se mai putea cu planetele și cu stelele astea,

atârnate de el,

într-o zi o să pună vântul să le scuture,

apoi va stinge el însuși toate luminile și focurile

de la răsărit la apus,

punând  lampa lui Aladin  în  dreptul  Andromedei,

în cel mai înalt pisc al Căii Lactee,

gata și cu Soarele acesta necugetat,

risipitor de lumină,

il va surghiuni și pe dânsul până în luna iunie, cel puțin,

la Polul Nord,

să mai încălzească și pe acolo oasele Pământului,

să țină vulcanii și cutremurele în frâu,

nu de alta, dar mor oamenii,

poeții,

săracii de ei,

într-o zi ne vom trezi singuri,

nu va mai avea cine să ne zugrăvească-n metafore

ca acum,

să fiu al naibii dacă nu-mi vine să plâng,

băgați-vă minnțile-n cap dracului!

Simte că te admir,

Că te apreciez.

Spune-mi că te inspir, 

Și simte odată

Cum eu

Pe viață

De a ta dragoste 

Nu scap, 

Ești o pacoste

Ce-mi pune capac. 

Îmi cer scuze de la tine, copile,

Ca nu m-am ținut de un simplu cuvânt,

Pentru că ai trecut din nou prin situații umile

Și ai ajuns , căzută la pământ.

Îmi cer scuze pentru promisiunea neîndeplinită,

Pentru ca ai suferit atât de mult,

Și ca n-am putut să te fac fericită,

Pentru asta te rog de mă iartă, eu nu am vrut.

Îți curg lacrimi șiroaie pe obrazul tău pal,

Din vina celor, ce păstra n-au știut.

Scuze ca nu te-am menționat ca erou principal

Și că prin viscol și frig ai petrecut.

Am călcat peste principii, peste a tale sentimente..

Și îmi pare rău, ca te-au zdrobit de pământ.

Pentru rele și nepăsătoare comportamente

Ce te-au băgat mai tare în mormânt.

Te rog iartă - mă , ca n-am putut să te acopăr

De oamenii răi, de cuțite și fapte..

Pe viitor, nu vreau lume nouă să descopăr,

Ci doar gândurile să le deleg în noapte.