stihuri diamantine //4

luate-s de vânt,

ca într- un dans de inițiere,

brândușe și  frunze....

÷

dincolo de prag,

întotdeauna

vezi

că trădătorul e

lângă tine.

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

niciun dangăn de clopot

nu zguduie

temelia nepăsării.

umbre șovăitoare,

in bataia lunii,

însuflețesc grădina.

 cina-i gata, bucatele alese

așteaptă oaspeții.

numai că,

unu-i plecat la țarină,

altu-și-ncearcă boii,

iar celălalt nesimțitor,

stă la taclale

cu nevasta.

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

sub o mască binevoitoare,

răutatea

se rostogolește prin hățișurile istoriei,

călcând, asemenea buldozerului,

peste făclii și case.

 gândul ucigător de oameni-

înfometat,

se cuibărește-n inimă,

întunecând mintea

cu mii de argumente.

cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?

peste tot,

strigăte de groază.

sângele

bărbaților,

femeilor,

copiilor români

nu-nduplecă cruzimea.

in satele:

mihai bravu,

nușfălău

treznea,

ip

doar crucile  din lemn mai vorbesc

printre lacrimi.

privirea zeului -

tot mai îndrăzneață, 

sfidează bunul simț.

piatra neagră flămândă, întinde mrejele.

neastâmpărul animă vârtejul de frunze uscate.

și acest iureș- ce-ndoaie pedestrașul,

acoperind lespedea cu sănge,

atrage, din adâncurile întunericului,

vulturii cu cap cenușiu.

timpul-

nu evaluează intensitatera emoțiilor;

clipa poate fi o mărgică din ochiul de tigru;

dilatând pupila,

frânge aripa.

totuși,

Noreen și Antonia-

dihorii cu picioare negre,

ignoră

bătăile ceasului.

Sunt în întuneric și nu pot să mă văd,

mă topesc încet în visuri ce mă pierd.

Am obosit de tot, de viață și de oameni,

îmi simt fiecare pas ca un cui în oase.

Cuvintele nu ajung, dar gândurile țipă,

și-mi pun un zâmbet fals, dar inima mi-e frântă.

Am încercat să fug, dar nu știu în ce direcție,

viața mă strânge și simt că am ajuns la limita de rezistență.

În fața mea totul e doar un abis,

fiecare pas mă trage mai jos, în vis.

Am încercat să mă ridic, dar mi-e prea greu,

mă sufoc în tăcere, iar lumea devine un pumn în piept.

Ultima speranță s-a stins în noapte,

mă prăbușesc încet, fără dorință, fără șanse.

Mă întreb dacă mă vei mai vedea vreodată,

dar tot ce rămâne e un ecou care tace.

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Schimbarea bruscă de dispoziție în preajma altora nu e o bucurie reală, ci o emoție compensatorie, un efort al nefericirii interioare.

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Grădina mea e mică, dar nici nu contează,

Doar salutând-o dimineața, mă simt trează,

Sorb cafeaua, câte-o înghițitură mică

Câte-o lacrimă de rouă în ceșcuță pică.

Pe gard zorelele flori, se uită la soare

Pălăriuțile lor zâmbesc și mie oare?

Au o viață scurtă, când căldura-i mare, se închid,

Nu știam, că și razele de soare și ele ucid.

Pe gardul viu cu zorele, parcă-i iarmaroc

Se adună atâta viață, toată la un loc....

Fluturi mici și mari, adună bogăția unei flori

Albinuțele se adună, aud murmur de viori.

Spectacolul se prelungește, vrăbiuțele au aflat,

Că în această lume pestriță, sunt vermișori și gândaci,

Vin încet,pe furiș,pe ascuns, pe blat,

Și culeg prădătorii de pe flori, mi-s tare dragi.

Regina nopții este floarea, ce împrăștie parfum 

Deschid geamul, sting lumina, trag o perdea

Parfumul ei intră în casă, dar se împrăștie și-n drum 

Îi fac duș ca o răsplată,și bucutia mea 

O ceșcuță cu cafea.

Un gand am sa-Ti spun

Caci Tu esti un Dumnezeu bun

Am cazut

Dar stiu ca Tu,Doamne m-ai vazut

Confuza in ale mele ganduri

Si credinta mea,batuta era de vanturi

Ma simt descurajata

Dar mi-am reamintit

Ca Tu esti al meu Tata

Esti Dumnezeul a tot

Care mi-a zis ca eu pot

Lacrimi am varsat

De tot m-am consumat

Dar ai venit

A mea durere Ai simtit

Ai vindecat ranile

Si ti-am ascultat chemarile

Multumesc pentru har

Un nemeritat dar

Ai fost pe Golgota

Ce dar nemeritat

Pentru un pacatos transformat

Multumesc 

Tata Ceresc

Visurile mi-au crescut în cuptor

și mi-au topit oasele de dor

Că limitat sunt si nu-i ușor

Să transformi otrava in odor...

Las gândurile să mă poarte

la granița dintre vis și realitate

lent mă împrăști și mă adun

unde două lumi se suprapun...

Decolez cu aripile înțelepciuni

Până ating stelele minuni

Ca perlele Le adun, în minte

Comori cu valori infinite

Stors am fruntea înapoi

Să fac unguient pentru inimi moi...

Aduc mireasma florilor de vară

să poți expira toată ura afară

te purifică sita mea de cuvinte

asimilând gânduri iluminate-n minte...

Mâna mea iî izvor de lumină

Foaia mea ușor o așterne

Să ajungă dincolo de gene

La fel de galantă, la fel de sublimă

Am dat chip chiar și blândeții

Formă, la roua dimineții

Nimic nu-i ce nu pot îngloba

În solubila lumin' a mea

destinul meu, e ca al tuturor

și prevăd pe a lirei culme...

că florile mele scânteietoare

sufocate și stinse-n ceața nepăsării

nu vor ajunge in ghiveci...

să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime

Fi parte din Lumina Mea

Să împodobim ,împreună, lumea

Să nu mai fie exagerat de sobră

Ci un pastel pictat pe marmură