Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

Sărăcia

Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,

Visând la averi, sub cerul cenușiu,

Fără a munci, așteptând daruri de sus,

În timp ce foamea, le roade sufletul.

Fariseii

Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,

Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,

Cu vorbe de oțel, împart dreptate,

Uitate fiind, faptele lor păcătoase.

Libertinii

Cu pântece-nclinat spre plăcere,

Un soi de zei, în propria  lor măsură,

Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,

Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.

Un tablou trist

Într-o societate, divizată și crudă,

Unde fiecare, își alege o rudă,

A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,

Unde moralitatea, e doar o iluzie.

Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,

Unde adevărul, e adesea ascuns,

Unde valorile, sunt mereu pervertite,

Și unde sufletele, sunt chinuite.

Oare vom reuși, să schimbăm această lume?

Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?

P.S.

Poate, într-o zi, vom înțelege,

Că doar împreună, putem să ne schimbăm.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,

Gândurile dansează, o veșnică călătorie.

Sub soarele blând al unei zile obișnuite,

Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.

Glicemia, un cifru ce bate la ușă,

O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.

În inima mea, ca un cântec ce zboară,

Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.

La micul dejun, când ziua prinde culoare,

Fructe și cereale, un început cu soare.

Insulină și zâmbet, în combinație fină,

Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.

Prânzul aduce bucate colorate,

Legume proaspete și arome adunate.

Gândul la glicemie, o umbră blândă,

Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.

La cină, sub stele, gândurile se așează,

Proteine sănătoase, așezate cu grijă.

Monitorizez drumul, cu pași măsurați,

Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.

Și când se lasă seara, în liniștea serii,

Gândurile mele, o lanternă ce luminează.

Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,

Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.

În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,

Cu gândurile blânde, sub cerul senin.

Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,

În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.

Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,

Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.

Glicemia sub control, un partener de drum,

 În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.

Îți dau visele
Cu ele mă alint
Strigându-ți chipul din oglindă,
Cad cioburi ce mă mint
Când umbra ta ating
Și  brațele iubirii vin
În valsul vieții să mă prindă.
 
Îți dau umbra mea
Cu ea  te însoțești
E mult  mai înțelegătoare ,

Chiar dacă o strivești
Ea fuge și fuge…..
Niciodată n-ai să afli
Ce mult, uitarea ta  mă doare.

Vinul alunecă, mușcă și suspină,

Pe gât se strecoară, iar pielea-i divină.

Fiecare picătură-i șoaptă aprinsă,

Care te ține-n brațe, tăcută și stinsă.

Vinul vine când nu mai vin

Nici scuze, nici oameni, nici drum.

Din „a fi” face „a deveni”,

Din „prea târziu” face scrum.

Vise se-mpletesc în pahar, răsucite,

Roșu râde, alb suspină, amestecate.

Buzele tac, dar se-mpiedică ușor,

Și șoaptele se sting în foc de dor.

Trăim timpuri de potop senzorial.

Suntem expuși unui virus

ce transformă rădăcina noastră spirituală

într-o povară.

Îmbrățișăm distanța dintre real și imaterial

și îndepărtăm orice sindrom al vulnerabilității

printr-un control

inconștient acceptat .

Facem provizii de timp

și ignorăm spasmele unei fericiri necunoscute.

Vrem să dilatăm clipa

doar pentru a ne încarcera în simțuri.

Am ajuns să zugrăvim pe scara evoluției

un traseu nețărmuit

și dorim să facem multe

cu mai puțin.

Ce e viata
Viata e un fir de ata
Ce atarna in vazduh
Scrieti lectia de viata
Si invata sa o asculti
Ce e viata o secunta
Ai clipit si nu mai esti

       Poate stârnesc curiozitatea: cum se simte un om, care-și simte sfârșitul aproape ?

Ce idei îi trece prin minte, ce regrete are, mai are dorințe ?Mai poartă cuiva ură, dușmănie ?

Nu știu ce gândesc alții, dar eu regret mult că părinților mei le-am acordat puțin timp, am stat 

rar de vorbă și le-am dat puțin ajutor. Asta regret cel mai mult. Copiilor mei, am vrut să le dau și 

inima dacă le făcea trebuință, dar le-am dat multă tristețe, o copilărie nefericită, care i-a afectat

și asta încă mă doare. Datotită lor am o bătrânețe liniștită, ei se înțeleg, cu mine sunt protectori,

respectoși, ce-mi mai pot dori?

      Da, regret că o să plec în neființă, viața pe Pământ e scurtă, cere eforturi până prinzi rădăcini

și neantul te ia de lângă ce ai înjghebat sau construit, pentru totdeauna....

     Da, ma-am atașat de lucruri, de gospodărie și ceva doare, că totul rămâne în urmă, în părăsire,

înstrăinate.

     Cât suntem în putere, putem gândi, că totui trecător, să lăsăm răutatea...ducă-se în pustiu mai 

avem timp să cultivăm omenia, iubirea,bunacuviință, să nu plecăm cu regrete

Încătușat in amintiri 

Gândul ucide prezentul.

Trăiești fara-a trai, 

Prizonier at zilei de ieri

Răcind pe-al trecutului drum,

Risipești momentul de-acum..

Clipele nu se mai întorc,

Și uitând de azi 

Mori înainte de-a muri..

Cu rugăminți ardente 

Viața îți spune:trezeste-te!

Iubiri netrăite te-astepta,

Dimineți strălucitoare,

Îmbrățișări,visuri fervente.

Nu-ți reteza aripile, 

Ucigând ceea ce poți fi..