DESCULȚ

Ce sunt?
Zbor frânt de păsări rupt din stâncile de gheață. 
Trezit, un val albastru pierdut către neant.
Un ram ce tremură de flori rămase fără viață.
Ce sunt? 
O lacrimă discretă filtrând lumina-n diamant. 

    Fragile rânduri se redeschid, 
    spre tine-mbobocind în floare, 
    sclipind în aurul plăpând, 
    mărgăritare mici, de soare, 
    ca nişte uşi, deschise-n aşteptarea 
    amurgului învineţit de mare...
    - valuri verzi încremenite, în 
    roşcatele-adâncimi solare -. 

    Te-aştept... însingurat pe ţărmul 
    viselor, în care eşti 
    Jasmine, sau mai degrabă,
    Floare Albă de Cireş...

    Hai, vino-n lumea mea absurdă,
    cu pletele turnate în argint,
    înveşmântată-n flori de lună,
    strivind sub talpă, alga crudă...
    Nu ezita, nici o minută
    căci fără tine sunt statuie mută... 
    înveşmântată-n catifea, 
    pândind cu coada ochiului apusul,
    şi prima tresărire-n stea.

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

    Roşul-aprins, 
    De parcă-i desprins 
    Din apusul de soare, 
    Pe-al frunzelor răzoare... 
    
    Galben-auriu
    Peste cer ivoriu:
    Norii pufoşi sunt uitaţi 
    Peste munţii pictaţi... 
    
    Purpuriul covor, 
    Aşternut pe izvor, 
    Şerpuieşte în drum, 
    File noi în album…
    
    Verdele fraged, 
    Vremuit din făget, 
    Stârneşte în cale 
    Regrete banale... 
    
    Culorile toamnei

    Mâzgălite-n polei, 
    Nu-s deloc în zadar 
    Amintiri de ierbar…

    Celor ce s-adastă-n umbra petelor solare,
    celor ce întorc lumina sfântă-n miez de mare,
    Durat-am templu-n pietre verzi,
    Şi ridicat-am către cer catargele-ntregi...
    
    Celor ce zdrenţuiesc în nopţi întregi dantela lunii,
    Celor ce-n tihna zorilor aşază roua lumii,
    Strigat-am mut în muget de furtună,
    Frânturi de-argint în razele de lună...
    
    Doar ţie, fără de care voalul mării nu cristalizează,
    Doar ţie, fără de care fluturii nu mai visează,
    În ropot de sălbateci nori, rămas-au scrise,
    Aceste gânduri mai de mult promise...

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

Era o zi la sfârșit de iană .Străzile pline de zăpadă .

Pe ici pe colo ,oamenii făceau pârtii pe la porțile lor .

Trebuia să ajung undeva ,în interes de serviciu .

Acolo ,într-o sală nu prea mare ,câteva persoane

așteptau pe bănci .Îmi apare în față directorul meu

bucuros că mă vede .

-Ce bine îmi pare că te văd .Voiam să te caut ...Dacă tot

ne-am găsit ,o să te întreb direct .Vrei să te măriți cu mine?

Mă uit la ca să înțeleg gluma și par nedumerită .El repetă

întrebarea și eu trebuie s-o iau în seamă .El continuă

-Știi că soția mea a murit ,soțul tău deasemeni .Ce spui

-Da, da răspund eu entuziasmată .Când ?

-Mâine mă grăbesc ,eu mă ocup de toate.Nu te uita că este

o diferență cam mare între  noi O  să am grijă de viitorul tău .

Deci pe mâîne dimineață .Ce semnificație să-i dau visului ,

când el e plecat demult în veșnicie?

  Atâtea posturi sunt vacante,

  Și-atâtea slujbe-s de făcut,

  Mai grele nu-mi vine a crede,

  Dar mai usoare sigur sunt!

De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?

        O,pumn de lut,

   De ce-mi ceri socoteală?

Când destinația ta a fost sortită,

      Încă din plămădeală!

A patra strajă încă nu a trecut,

    Dar cu mine de mână,

    Nu vei mai fi doar lut!

Nu dispera,mai fă un pas

Chiar dacă-i șovăielnic,

Dă drumul lacrimei să curgă,

Căci ea te face mai puternic,

Privirea ațintește-o sus ,

Privește dincolo de zare

Chiar dacă-i intuneric mare,

Isus e dincolo de zare!

Mă simt ca un ghimpe în picior

Goală și învechită în interior

Mă simt ca una singură pe lume

Făcută cioburi fără nume

Mă simt ca ultima picătură din pahar

În ziua nunți nedoritul dar

Mă simt uitată-n întuneric

Închisă vie in sufletul cadaveric

Mă simt ca un lucifer

Urât de lume și durere ofer

Mă simt ca o culoare ștearsă

O pictură aruncată și arsă

Mă simt înfiptă de-un cuțit la spate

Ca florile rupte în vază uscate

Mă simt strâns apucată de gât

Ca un biet copil amărât

Mă simt de tot orfană

Ca o regină fără coroană

Mă simt ca o moarte

Lumea fuge de mine departe…

Mă simt …cum mă simt …

deși e-nnorat,

câțiva trandafiri

se pregătesc pentru 

Sărbătoarea Luminii.

÷

forța 

 vibrațiilor iubirii 

învinge ura lumii și dizolvă

într-o lacrimă de bucurie

toate

disensiunile.

apoi

traversează, ca o săgeată,

galaxiile.

În ceața acestei lumi pierdute

Se agită tot mai multe frici

Confuzi, pierduți și parcă triști 

Izbiți profund de amare cicatrici. 

În propria realitate dură

Liniștea are o simplă urmă

Cuvintele par amorțite...

De imagini clare, dar nefericite.