Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.

Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.

Ușa se deschise.

Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.

Îl privi atent.

- Ai stat mult aici?

Alexandru ridică ușor din umeri.

- Nu știu.

- Nu știi cât timp a trecut?

- Nu.

Persecutorul deschise carnetul.

- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.

Alexandru nu răspunse.

- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.

Tăcere.

- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.

- În privința a ce?

Persecutorul zâmbi.

- Asta vom vedea.

Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.

- Te-ai născut în 1918?

Alexandru îl privi.

- Da.

- Unde?

- În România.

- Mai exact.

- În România Mare.

Persecutorul ridică ochii din carnet.

- Spui asta cu mândrie.

Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.

- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.

Persecutorul îl privi fără să spună nimic.

- Și părinții tăi?

- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.

- Sunt membri de partid?

- Nu.

- Dar tu?

- Nici eu.

- De ce?

Alexandru zâmbi foarte puțin.

- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.

Persecutorul îl privi câteva secunde.

- Ai fost învățat să gândești așa?

- Am fost învățat să gândesc.

- De cine?

- De viață. De părinți. De cărți.

- Profesia?

- Învățător.

- Ce îi înveți pe elevi?

- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.

- Întrebări despre ce?

- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.

Persecutorul închise carnetul.

- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.

- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.

- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?

- Nu știu ce vrea statul.

- Dar tu ce vrei?

Alexandru răspunse simplu:

- Adevărul.

Persecutorul se lăsă pe spate.

- Adevărul.

Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.

- Și în ce mai crezi?

- În Dumnezeu.

Persecutorul îl privi atent.

- Dumnezeu?

- Da.

- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?

Alexandru tăcu pentru câteva clipe.

- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.

Persecutorul se ridică brusc.

- Aici nu e biserică!

- Știu.

- Aici eu decid ce este adevărat!

Alexandru îl privi fără să ridice glasul.

- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.

Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.

Apoi se așeză din nou.

- Te crezi curajos?

- Nu știu.

- Ți-e frică?

- Da.

Atunci nu ești curajos.

Alexandru îl privi.

- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Persecutorul deschise din nou carnetul.

- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.

- Nu.

- Prietenii tăi?

- Da.

- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.

- Știu.

- Poți ajunge la închisoare.

- Știu.

- Îți poți pierde serviciul.

- Știu.

- Casa. Familia. Totul.

Alexandru coborî privirea.

- Familia mea nu are nicio vină.

- Și oamenii pe care îi protejezi?

- Nici ei.

- Atunci de ce îi protejezi?

- Pentru că mi-au acordat încredere.

Persecutorul râse scurt.

- Încrederea nu te va salva.

- Poate că nu.

- Atunci ce te salvează?

- Faptul că nu trădez.

- Ce înseamnă pentru tine trădarea?

Alexandru răspunse după câteva secunde:

- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.

- Iar loialitatea?

- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.

Persecutorul îl privi atent.

- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?

- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.

- Și dacă te vor uita?

Alexandru ridică ochii.

- Dumnezeu nu uită.

Se lăsă o liniște grea.

Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:

- Recunoaște că ai fost împotriva statului.

- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.

- Semnează.

Împinse spre el o foaie.

Alexandru o privi.

- Nu.

- Semnează!

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.

- Nu contează.

- Pentru mine contează.

Persecutorul lovi cu pumnul în masă.

Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.

- Crezi că vei ieși de aici?

Alexandru îl privi.

- Toți oamenii ies, într-un fel.

- Ce vrei să spui?

- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.

Persecutorul tăcu.

Apoi întrebă:

- Ce nu poți pierde?

Răspunsul veni fără ezitare:

- Conștiința.

- Ești un om încăpățânat.

- Poate.

- Și crezi că eu nu mă tem?

Alexandru îl privi cu atenție.

- Cred că vă temeți.

Persecutorul se încruntă.

- De ce?

- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.

Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.

Privi foaia nesemnată.

O luă.

O rupse în două.

Apoi în patru.

- Pleacă.

Alexandru se ridică încet.

Ajuns la ușă, se opri.

Se întoarse și îl privi.

- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.

Ușa se închise.

Persecutorul rămase singur.

Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.

Mâna îi tremura ușor.

Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.

Afară, ploaia se oprise.

Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.

Dar își amintea de mama lui.

De camera mică.

De masa simplă.

De pâinea pusă pe masă.

Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.

Își amintea glasul ei:

- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.

Alexandru se opri.

Privi cerul cenușiu.

Își șterse lacrimile.

În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.

Și, mai presus de toate, credința.

Ridică privirea spre cer.

- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.

Apoi porni mai departe.

Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.

Dar mergea înainte.

Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.

Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.

Un frumos răsărit de soare se vede din depărtare,

Iar păsările cântă ca într-un cor ceresc,

Frunzele zboară ușor din copaci,

Lumina se așază peste case,

Iar toamna este tot mai prezentă.

Mergând pe drum într-o dimineață frumoasă,

O văd pe ea, privind spre zarea îndepărtată,

Cu o privire nostalgică și senină,

Într-un albastru adânc și liniștit,

Cu toamna așezată peste suflet, aducând pace.

Iar galbenul de pe pălărie

Îmi amintește de câmpurile roditoare,

De grâul care așteaptă să fie cules,

De mâinile unei fete gospodine,

Care duce rodul casei cu bucurie.

Cu o batistă roșie în mână,

De parcă voia să fie văzută,

Ca să amintească de cei de demult,

De sângele vărsat pentru acest pământ,

De strămoșii care l-au apărat cu viața.

E toamnă totuși, iar Dumnezeu

Privește peste câmpuri și peste oameni,

Peste cei care muncesc și peste cei care își amintesc,

Peste țara noastră și peste poveștile ei,

Și peste noi, cu binecuvântarea Sa.

  M-am întrebat uneori ce rămâne din noi atunci când plecăm departe de locul în care am copilărit. Putem lăsa în urmă casa, strada, satul sau orașul în care am crescut. Putem ajunge printre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată și într-un loc în care totul ne este străin, dar există ceva ce luăm cu noi oriunde mergem: limba.

  Limba este una dintre primele moșteniri pe care le primim. Înainte să știm să citim sau să scriem, învățăm să vorbim. Primele cuvinte le auzim de la cei apropiați. Poate că atunci nu înțelegem cât de importante sunt, dar ele rămân în noi pentru tot restul vieții.

  Pentru mine, limba română înseamnă mai mult decât un mod de a comunica. Înseamnă acasă. Înseamnă oamenii dragi, amintirile, locurile în care am crescut și toate acele lucruri simple pe care uneori le apreciem abia atunci când suntem departe.

  Un cuvânt poate părea ceva mic. Dar unele cuvinte poartă în ele o lume întreagă. „Acasă”, „mamă”, „dor”, „țară”, „bunici” – sunt cuvinte simple, dar în fiecare dintre ele se află o parte din sufletul nostru.

  Cred că fiecare popor își poartă istoria și prin limbă. În ea se păstrează poveștile celor de demult, cântecele, rugăciunile, tradițiile și felul în care oamenii au văzut lumea. De aceea, atunci când pierdem limba sau începem să ne fie rușine de ea, pierdem încet și o parte din propria identitate.

  Nu cred că trebuie să respingem alte limbi pentru a ne iubi limba noastră. Din contră, este bine să învățăm, să cunoaștem și să vorbim cât mai multe limbi. Lumea este mare și trebuie să putem comunica unii cu alții. Dar, în timp ce învățăm limbile altora, trebuie să avem grijă să nu o uităm pe cea care ne aparține.

  Limba română a ajuns până la noi datorită oamenilor care au păstrat-o și au transmis-o mai departe. Au fost vremuri în care identitatea nu a fost ușor de apărat. Au fost oameni care au continuat să vorbească, să scrie și să creeze în limba lor, iar noi suntem astăzi beneficiarii acestei moșteniri.

  Poate de aceea avem și noi o responsabilitate. Nu este suficient să spunem că iubim limba română. Trebuie să o folosim, să o respectăm și să o transmitem mai departe.

  Uneori mă gândesc că limba este asemenea unui fir care leagă generațiile. Prin ea, ceea ce a fost nu dispare cu totul. Bunicii vorbesc cu părinții, părinții vorbesc cu copiii, iar cuvintele trec mai departe. Se schimbă unele expresii, apar cuvinte noi, dar ceva din sufletul limbii rămâne.

  Și poate cel mai frumos lucru este că limba ne poate apropia chiar și atunci când suntem departe unii de alții. Când auzi, într-un loc străin, oameni vorbind românește, parcă nu mai ești chiar atât de departe de casă.

  De aceea spun că limba este principala mărturie a identității noastre. Ea spune cine suntem fără să fie nevoie să explicăm prea mult. O purtăm în fiecare zi cu noi, în cuvintele pe care le rostim și în felul în care ne exprimăm gândurile și sentimentele.

  Putem pleca dintr-un loc, dar locul acela poate rămâne în noi prin limbă. Putem trăi printre oameni care vorbesc alte limbi, dar atunci când ne întoarcem la limba noastră, ne întoarcem, într-un fel, și la noi înșine. Iar cât timp vom păstra limba, vom păstra și o parte din ceea ce suntem.

Aceste gânduri sunt dedicate Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul  ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară  cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Și toți în pribegie vom porni-o

Drum bun,popor pierdut la un pariu

Adio, mamă patrie, adio!

  Adrian  Păunescu

Bun e vinul Ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Great is the rose red wine

Great is the rose red wine

Harvested in a late autumn

Some on hoar, some on snow

So much I drink and I don't get drunk.

I swore not to drink again

But I can not stop myself

Great is the wine, and well I like it

Nagging up the vineyard, I might

Sweet wine of rare fruit

Gets to your head without a ladder

Sweet wine of green grapes

Makes the man hazy

Great is the wine, and tasty

When you drink it with good people

But if you drink it with bad people

The wine will stuck down your throat.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Vinho tinto leve é bom

O vinho tinto leve é bom,

Colhido no final do outono,

Mais sobre a geada, mais sobre o homem,

Bebo muito mais e não fico bêbado.

Eu jurei que nunca mais beberia

Mas eu não consigo me segurar

Bom vinho, bom, eu gosto,

Não sei o que farão com ele.

Vinho de maçã raro

Ele sobe em sua cabeça sem escada,

Vinesor de bogies verdes

Torne o homem invisível.

O vinho é bom e saboroso,

Quando você bebe com um homem bonito.

Mas se você beber com um homem feio,

O vinho para na garganta.

Dragi barbati din lumea intreaga,

Explicati voi cum se poate...

Dintr-un cumul de femei,

Tot voi sa le stiti pe toate.

Multe-s faine si destepte,

Harnice din cale afara

Dar uitandu-va-n ograda 

Nu-i priveliste normala.

Lucrurile - s repezite, 

Vrem de toate intr-o zi

Si uitam ca perfectiunea, 

Sta pitita intre copii.

Societatea s-a schimbat, 

Avem gadget uri moderne

Dar interiorul nostru,

Duce lipsa de poeme.

Nu mai stim sa dam o floare, 

Celor ce ne-au educat

Si nici multumesc sa spunem

Unui chip induiosat.

Ne grabim s-ajungem iute

La un job ce il uram

Banii mai ca ne rapeste

Moftul de a fi stapan.

Libertatea-i o fantoma

Ce apare cand si cand

Cu catuse benevole

Stam legati pan'la mormant.

Iesi pe strada si-ti dai seama

Ca nimic nu-i cum era,

Azi dreptatea si onoarea

Sunt virtuti anapoda.

Vrem o lume ca afara

Dar corutia-i printesa,

Rautatea si prostia

Sunt piese de rezistenta.

Daca mai avem cutume

Hai sa coloram o parte,

Astfel din aceasta lume

Sa iubim macar jumate!

05. FEB. 2024