🎦 Îți Mulțumesc, Doamne!

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

Un militar nu-i orișicare,

El stă neclintit la strajă-n țară,

La hotare, zi și noapte,

Apără pământul cu dreptate.

El este scutul liniștii,

Când peste țară vin furtuni,

El stă în față, fără frică,

Cu jurământul prins în inimă.

Ridică steagul cu onoare,

Și-l poartă-n suflet neîncetat,

Cu demnitate și credință,

Pentru un viitor luminat.

Nu-i doar un om în uniformă,

Ci un exemplu de curaj,

Își apără țara cu vitejie,

Chiar și în vremuri de necaz.

A fi militar e-o noblețe,

Un legământ de neclintit,

Iar pentru țară și dreptate,

El merge drept, nebiruit.

La mulți ani, Armata Română! 🇷🇴

Cu respect și recunoștință 

față de toți militarii români!

Andrei Guțu

Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.

Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.

Ușa se deschise.

Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.

Îl privi atent.

- Ai stat mult aici?

Alexandru ridică ușor din umeri.

- Nu știu.

- Nu știi cât timp a trecut?

- Nu.

Persecutorul deschise carnetul.

- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.

Alexandru nu răspunse.

- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.

Tăcere.

- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.

- În privința a ce?

Persecutorul zâmbi.

- Asta vom vedea.

Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.

- Te-ai născut în 1918?

Alexandru îl privi.

- Da.

- Unde?

- În România.

- Mai exact.

- În România Mare.

Persecutorul ridică ochii din carnet.

- Spui asta cu mândrie.

Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.

- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.

Persecutorul îl privi fără să spună nimic.

- Și părinții tăi?

- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.

- Sunt membri de partid?

- Nu.

- Dar tu?

- Nici eu.

- De ce?

Alexandru zâmbi foarte puțin.

- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.

Persecutorul îl privi câteva secunde.

- Ai fost învățat să gândești așa?

- Am fost învățat să gândesc.

- De cine?

- De viață. De părinți. De cărți.

- Profesia?

- Învățător.

- Ce îi înveți pe elevi?

- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.

- Întrebări despre ce?

- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.

Persecutorul închise carnetul.

- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.

- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.

- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?

- Nu știu ce vrea statul.

- Dar tu ce vrei?

Alexandru răspunse simplu:

- Adevărul.

Persecutorul se lăsă pe spate.

- Adevărul.

Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.

- Și în ce mai crezi?

- În Dumnezeu.

Persecutorul îl privi atent.

- Dumnezeu?

- Da.

- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?

Alexandru tăcu pentru câteva clipe.

- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.

Persecutorul se ridică brusc.

- Aici nu e biserică!

- Știu.

- Aici eu decid ce este adevărat!

Alexandru îl privi fără să ridice glasul.

- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.

Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.

Apoi se așeză din nou.

- Te crezi curajos?

- Nu știu.

- Ți-e frică?

- Da.

Atunci nu ești curajos.

Alexandru îl privi.

- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Persecutorul deschise din nou carnetul.

- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.

- Nu.

- Prietenii tăi?

- Da.

- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.

- Știu.

- Poți ajunge la închisoare.

- Știu.

- Îți poți pierde serviciul.

- Știu.

- Casa. Familia. Totul.

Alexandru coborî privirea.

- Familia mea nu are nicio vină.

- Și oamenii pe care îi protejezi?

- Nici ei.

- Atunci de ce îi protejezi?

- Pentru că mi-au acordat încredere.

Persecutorul râse scurt.

- Încrederea nu te va salva.

- Poate că nu.

- Atunci ce te salvează?

- Faptul că nu trădez.

- Ce înseamnă pentru tine trădarea?

Alexandru răspunse după câteva secunde:

- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.

- Iar loialitatea?

- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.

Persecutorul îl privi atent.

- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?

- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.

- Și dacă te vor uita?

Alexandru ridică ochii.

- Dumnezeu nu uită.

Se lăsă o liniște grea.

Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:

- Recunoaște că ai fost împotriva statului.

- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.

- Semnează.

Împinse spre el o foaie.

Alexandru o privi.

- Nu.

- Semnează!

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.

- Nu contează.

- Pentru mine contează.

Persecutorul lovi cu pumnul în masă.

Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.

- Crezi că vei ieși de aici?

Alexandru îl privi.

- Toți oamenii ies, într-un fel.

- Ce vrei să spui?

- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.

Persecutorul tăcu.

Apoi întrebă:

- Ce nu poți pierde?

Răspunsul veni fără ezitare:

- Conștiința.

- Ești un om încăpățânat.

- Poate.

- Și crezi că eu nu mă tem?

Alexandru îl privi cu atenție.

- Cred că vă temeți.

Persecutorul se încruntă.

- De ce?

- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.

Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.

Privi foaia nesemnată.

O luă.

O rupse în două.

Apoi în patru.

- Pleacă.

Alexandru se ridică încet.

Ajuns la ușă, se opri.

Se întoarse și îl privi.

- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.

Ușa se închise.

Persecutorul rămase singur.

Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.

Mâna îi tremura ușor.

Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.

Afară, ploaia se oprise.

Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.

Dar își amintea de mama lui.

De camera mică.

De masa simplă.

De pâinea pusă pe masă.

Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.

Își amintea glasul ei:

- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.

Alexandru se opri.

Privi cerul cenușiu.

Își șterse lacrimile.

În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.

Și, mai presus de toate, credința.

Ridică privirea spre cer.

- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.

Apoi porni mai departe.

Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.

Dar mergea înainte.

Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.

Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.

Când ziua alegerii iarăși răsare,

Ridică-ți glasul, ieși la votare.

Puterea-i în tine, speranța e vie,

Țara renaște prin democrație.

Un vot schimbă totul, un vot ne unește,

Destinul țării prin noi se clădește.

Contează credința, contează să crezi,

Țara votează — și tu să votezi!

26.09.2025

Cu responsabilitate și iubire de țară,

Andrei Guțu.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Ne-am adunat în două jumătăți

Ca două vase sparte pe-același mal,

Păstrând în noi aceleași vechi păcate,

Împărțiți egal în acest joc fatal.

Jumătate din mine te mai strigă-n noapte,

Te caut printre pliurile de pernă și noroi,

Iar cealaltă jumătate își caută dreptate

Și-ți numără tăcerile ce cad între noi.

Iubirea noastră n-a fost niciodată

Doar cer senin sau numai un abis;

A fost o rană dulce, de-o potrivă luată,

Un strop de viață și-un sfărâm de vis.

Ne-am dat atâta cer, dar ne-am dat și tihnă,

Ne-am înghițit cuvântul, ne-am băut veninul,

Și-am stat de-atâtea ori în aceeași lumină

Așteptând să ne despartă tot pe-amândoi destinul.

Și astăzi ne-mpărțim la fel, în mod cât mai firesc:

O jumătate de dor, o jumătate de uitare,

Încă te urăsc pe jumătate... încă te iubesc,

Iar despărțirea asta n-are nicio-mpăcare.

Începi să te desprinzi 

Dar te întorci de unde ai plecat 

Vorbești, asculți, privești 

La fel cum o făceai în trecut 

Curioasă de ce urmează 

Dacă un "bună" poate deveni iar "acasă"

Și te desprinzi de ceea ce numești tu viață

Te desprinzi de trecut și ai vrea sa îți placă 

Dar nu îți place niciodată 

E un chin să vorbiți 

Când nimic nu se mai leagă 

Când sunteți doar niște străini cu amintiri 

De ce mai asculți și vorbești când știi că te doare?

Că tot ce-a fost al tău, acum e doar o inspirație 

De ce vrei să-i spui și acum ce te doare?

Când știi că mai mult ți-ar pune sare 

De ce nu uiți ce a fost și nu mergi mai departe?

Rămâi blocată în trecut..și trecutul doare

De ce speri că poate reveni la viață?

Ce a fost cândva al tău

                 .........

Speranța moare ultima

Dar știu ca-n mine 

Există monologul ăsta ce-mi amintește de ruine 

Nu mai am nici iad nici rai 

Am doar o amintire 

Și o urmă de speranță 

Că tot ce-a însemnat cândva acasă 

O să reapară

Și știu că sună a copilărie când vorbesc cu mine

Dar așa e singura modalitate 

Ce-mi amintește să merg in continuare 

Să-mi fie dor și să mă doară 

Dar să nu mă întorc,la tot ce-a fost "acasă"

Tot mă uit 'mprejur,
Și nu îmi dau seama,
Pe cuvânt, mă jur,
De ce am eu teama.

Teama de-acest mare,
Dușman și prieten,
Îl cheamă iubire
Pe acest netrebnic.

Toată lumea-l vrea,
Fără realizare
Că-n privirea sa,
Are doar teroare.

Așa că teama mea
Poate se explică,
Și dragostea ea
La mine nu pică.

Poate-am înțeles greșit,
Sau poate că nu,
Sentimentul smintit
Ce-ți schimbă sufletul.

Pân' la înțelegere,
Se pare că rămân
Într-o izolare,
Unde sunt stăpân.

Tăcerea urlă din adâncuri obscure,

O umbră de dor ce în suflet atârnă,

Iar pașii durerii încep să îndure,

Când frigul din noapte în piept se răstoarnă.

Nu-i zi fără urme de scrum și-ntrebare,

De ce-ai otrăvit tot ce-a fost cândva viu?

Pe barbă se scurge o lacrimă mare,

Iar patul devine un gol cimitir.

Sunt mască de piatră și scut pentru lume,

Rămân în picioare când alții privesc,

Dar noaptea mă-ngroapă sub vechiul tău nume

Și-n monștrii din umbră încep să mă pierd.

Aceasta mi-e soarta, osândă eternă,

Să port în verigă un lanț de mormânt,

Să plâng neuitarea cu capul pe pernă,

Zdrobit de tot ce-am jurat pe pământ.

Și rog universul cu stelele stinse

Să-mi lase doar ura, să nu mai simt chin,

Căci fiarele nopții în mine sunt prinse

Și-mi beau agonia ca pe-un dar divin