You searched for: "poems for childrprimavara"
No results found!
Random creations :)
IMPOSIBILA IUBIRE
TE IUBESC ATAT DE MULT,
IUBIREA MEA IMPOSIBILA
SI LACRIMILE-MI CAD IN VANT
SI UNEI PIETRE I SE FACE MILA
PASII MEI GREI MERG PE PAMANT
SUFERINTA GREA DEVINE CULT.
ACUM PE DRUM SUNT SINGUR IAR
CU INTUNERICUL DIN NOU TOVARAS
SA TE SARUT AS VREA MACAR
SI APOI SA FUG CA UN BANDIT IN NOAPTE,
DAR NU TE POT AVEA CI DOAR,
IN VISUL MEU CEL NEGRU DEVENIT COSMAR
TE VAD ZAMBIND SI ALERGAND SPRE MINE
DAR MA TREZESC SI VAD CA TOTU-I IN ZADAR
IUBITA MEA,FRUMOASA MEA ,
INGERUL MEU CEL DULCE,
MAI MULT DE ATAT SUFLETUL MEU
NU POATE DUCE
ESTI TOT CE AM MAI SCUMP PE ACEST PAMANT ,
DOAR TU NU POTI A MA VEDEA PLANGAND.
NU VREAU SA-TI SPUN DE A MEA IUBIRE
A ALTUIA ESTI TU ACUM,ZEITO
DAR TE IUBESC IN SUFLET CA O FLOARE
SI LACRIMA,SI LIPSA,NEPUTINTA DOARE.
AH,DUMNEZEULE,CAT TE IUBESC FETITO.
HOTEL TRAIAN ,BRAILA-10.01.2023
AUTOR:CRISTIAN CIOBOTARU
Pahar de octombrie
E sfârșit de octombrie
Și-as vrea să te beau
Dintr-un pahar de vin
Rosu, cum buzele-ți erau.
Sfârşit de octombrie
Altă lună fără de noi
Visele-mi miros a-nceput
Tăcerea ta .doar a ploi...
Acuș ne ajunge brumarul
Și gol tu fmi tiipaharul
De simţi ce dor mi-e de voi
la seamă și.. vino inapoi.
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.
IMPOSIBILA IUBIRE
TE IUBESC ATAT DE MULT,
IUBIREA MEA IMPOSIBILA
SI LACRIMILE-MI CAD IN VANT
SI UNEI PIETRE I SE FACE MILA
PASII MEI GREI MERG PE PAMANT
SUFERINTA GREA DEVINE CULT.
ACUM PE DRUM SUNT SINGUR IAR
CU INTUNERICUL DIN NOU TOVARAS
SA TE SARUT AS VREA MACAR
SI APOI SA FUG CA UN BANDIT IN NOAPTE,
DAR NU TE POT AVEA CI DOAR,
IN VISUL MEU CEL NEGRU DEVENIT COSMAR
TE VAD ZAMBIND SI ALERGAND SPRE MINE
DAR MA TREZESC SI VAD CA TOTU-I IN ZADAR
IUBITA MEA,FRUMOASA MEA ,
INGERUL MEU CEL DULCE,
MAI MULT DE ATAT SUFLETUL MEU
NU POATE DUCE
ESTI TOT CE AM MAI SCUMP PE ACEST PAMANT ,
DOAR TU NU POTI A MA VEDEA PLANGAND.
NU VREAU SA-TI SPUN DE A MEA IUBIRE
A ALTUIA ESTI TU ACUM,ZEITO
DAR TE IUBESC IN SUFLET CA O FLOARE
SI LACRIMA,SI LIPSA,NEPUTINTA DOARE.
AH,DUMNEZEULE,CAT TE IUBESC FETITO.
HOTEL TRAIAN ,BRAILA-10.01.2023
AUTOR:CRISTIAN CIOBOTARU
Pahar de octombrie
E sfârșit de octombrie
Și-as vrea să te beau
Dintr-un pahar de vin
Rosu, cum buzele-ți erau.
Sfârşit de octombrie
Altă lună fără de noi
Visele-mi miros a-nceput
Tăcerea ta .doar a ploi...
Acuș ne ajunge brumarul
Și gol tu fmi tiipaharul
De simţi ce dor mi-e de voi
la seamă și.. vino inapoi.
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
Psalmi - XL - De ce mă vindeci, dacă mă pierd iar?
Doamne,
mă atingi cu mâna Ta
și simt cum răni se închid
în tăcerea unei clipe.
Mă vindeci, Doamne,
dar nu am puterea să rămân întreg.
De ce mă vindeci,
dacă mă pierd iar?
Mă ridici,
dar pașii mei alunecă mereu
în aceleași prăpăstii,
în aceleași iertări nesfârșite
care nu mai aduc schimbare.
De ce mă ridici, Doamne,
dacă voi cădea iar?
Întoarce-Ți fața spre mine
și spune-mi că pot rămâne sus.
Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,
că suferința nu este doar o cale
către un final ce-mi scapă.
Nu vreau doar o vindecare temporară,
nu vreau doar o cruce de care să mă agăț
până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.
Doamne, vindecă-mă întru totul,
nu doar în momentele când sunt zdrobit.
Fă ca o dată pentru totdeauna
să mă ridic și să nu mă mai pierd.