Capatul lumii

Peste noaptea nesmintită

Se așază nevăzut

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați

Deși, vara îmbelșugată

O suită de savoare

Ne-a îndestulat sublim

Cu al ei potop de soare

Cu-ale florilor alai 

Și culori mirositoare

Multe mări nemărginite

Ne-au scăldat, ne-au adăpat 

Munții ne-au împrumutat 

Din răcoarea lor senină,

Până când, în iarna plină 

Ne-o va cere înapoi,

Știind că vom avea nevoie 

De căldura dintre oameni,

De căldura cea din vară 

Înmagazinată-n noi

Totuși..

Nu ne-au fost îndeajuns acestea

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați 

Sec Noiembrie se-ntreabă

Câtă neplăcere-ncape

Într-un suflet îmbuibat?!

Marius Ene, 11.11.2024, Polonia

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

Să plouă-n mine liniște adâncă,

Să ardă dorul, fără să-l numesc,

Să vină clipa care nu se uită,

Să fiu ce n-am putut să fiu, firesc,

Să fiu acel’ ce azi se regăsește,

Să nu mă-ntreb de ce nu reușesc,

Să cânt tăcerea celui ce privește,

Să fiu eu însumi în ritmul pământesc

Marius Ene, Septembrie 2025, Sibiu

Se pregătește iarăși toamna, 

Cu gânduri colorate în pastel,

Să se așeze blând, purtându-și lin coroana,

Ca o icoană sfântă ținută-ntr-un castel

Cete de culori complementare se răresc, 

Rând pe rând, încet ne părăsesc,

Ce n-aș da să mai privesc o dată vara,

Cum schimbă fețe triste, ce brusc se-nveselesc! 

E totuși cerc, spirală, vrem, nu vrem,

Să cadă peste noi culorile-analoage,

Punând covoare foșnitoare sub picioare, 

E totuși altă muzică și iarăși un alt gen

O, toamnă necesară, adu-ne mult răgaz,

Să nu ne plictisim de soarele-n amiază, 

Și pune gânduri noi, curate, cu fiecare pas,

S-avem o altă vară, o vară cu mult haz!

Ce simple culori, își vorbesc în eseu

Cum să petreacă, atât tu cât și eu

Un simplu apus să privim, e un nucleu

Spre un alt cer, o altă toamnă și vară mereu

Marius Ene, August, Polonia 

Mă gândeam așa, în timpul unui vis

Cum simple complicații urcau dintr-un abis

Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc 

Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc

Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc

În tot trecutul, taină a firii ce privesc

E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce

De firea-mi veche eu nu mă depărtez

Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc 

Cum toată taina veche ce nu o deslușesc 

Să se reverse minții, în har dumnezeiesc 

Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc

Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc

Marius Ene, Polonia, 25.05.2025

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

      D-NEI CLAUDIA SERIANU,de ziua numelui, îi doresc 

multă sănătate, prosperitate,fericire,tot ce-și mai dorește!!!!!!!!!

Am găsit în tine ce credeam că nu există,

O liniște în haos, o atingere atât de simplistă.

Ai apărut ca o zi de primăvară între nori,

Și m-ai făcut să cred că pot iubi din nou, fără fiori de griji, fără zori.

Mă făceai să râd din lucruri mici, să sper iar la povești,

Să uit de tot ce-a fost urât, să vreau iar să iubești.

Mi-am pus sufletul pe masă — fără teamă, fără scut —

Dar, glumesc… m-ai dezamăgit și tu, ca un ecou tăcut.

N-a fost nici ceartă, nici furtună, nici sfârșit dramatic,

Doar o distanță crescută între „te iubesc” și „nu mai simt nimic”.

Ai plecat fără să pleci, ai rămas fără să fii,

Iar eu, rătăcită prin vise, mai caut încă ce-am fi putut fi.

Totuși, nu te condamn. N-ai știut ce aveai.

Și poate nici eu nu știam ce aștept, ce visam, ce mai ai.

Dar îți mulțumesc — chiar și pentru rănile lăsate,

Căci ele m-au învățat cum să fiu întreagă, chiar și frântă pe jumătate.

Poate într-o altă viață, într-un alt timp curat,

Ne-am fi iubit fără frică, fără pasul tău grăbit, fără "prea complicat".

Dar în asta… e bine și așa: eu cu mine, tu cu tine.

Și poate… data viitoare, dragostea o să rămână, nu doar să vină.

Nazdravan sau nu, esti tu
Iti place sau nu ,tot esti tu
Inteligent nativ , ce crezi ,esti tu
Un suflet bun si plin de har
Esti tu, un nazdravan

Iti mulțu ca esti tu
Perfect sau nu, esti tu
Zambesti frumos si radiezi , esti tot tu
Sa nu lasi pe nimeni sa nu fi tu
Voi fi aici pentru ca esti tu

Născut îndrăgostit,

Unde in Pererîta își are începutul,

O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,

Ce a avut ca vis să treacă Prutul.

"Nu sunt atâția ochi pe pământ, 

câtă frumusețe-n jur" ,

Poetul spuse-ntr-un citat,

Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt

Decât pământul pe care ai fost creat. 

Un om ce nu putea să nu se lupte

Pentru a sa țară ca să scape,

De cele timpuri în care sufletele erau corupte

Și de rele încărcate.

Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată 

Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,

O Independență și o limbă

Ai cărui muncă I s-a reușit. 

Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,

Un discipolul din inima-nțelepților

Și prietenul adevărat al cărților.

O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,

A poporului românesc stăpână,

Iar Vieru e cel care a reușit să cultive

În sufletul a zeci de generații,

Dragostea de neam și țară 

Prin minunatele creații.

Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.

Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.

Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie

Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;

Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.

Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.

Amintirea ce nu moare

Și te doare foarte tare

Viața ta a fost cu totul

Vocea ce arată scopul

Muzica-ți trezește dorul

Sufletul îi simte golul

Locurile îi spun lipsa

Lucrurile își știu casa 

Mintea își tot amintește

Iar cu greu tot mai trăiește

Dup-acea iubire mare

Când încrederea dispare

Pozele șterse care-au fost 

Făcute-n bine ieșit prost

Haine prin suflet uzate

Prin foc și apă purtate

Călătorii ce-s statice

În care-am fost nemaiplecând

Dureri atât de tragice

Din care-am plecat râzând

Timpul de neprețuit

Emoții de negrăit

Furie de neînvins

Iubire de neatins

Integritate ca niciuna

Repetat mereu întruna

Tras de neoprit nicicând

Binele purtat de vânt

Plimbări de neparcurs din nou

Lecții ce mai au ecou

Momente de nevorbit

Durere de neoprit 

Forme bine cunoscute

Vorbe bine amintite

Privire întipărită 

Iubire închipuită 

Manipulare clară 

Speranță neclară 

Iubire îngropată

Și milă înghețată

Ruperea sufletului

Negăsirea scopului

Haos în tot ce există

Și fundalul minții tristă