Realitate

Este ora 4:32.
M-am trezit la auzul bastonului ce lovește gratiile celulei, dar nu sunt pereți, cătușe, lanțuri — în mintea-mi, care mă ține captiv.
Ca de fiecare dată, interogatorul își face prezența: noaptea, care se transformă în torționar.

Dar e tăcută — își urmează metodic ritualul binecunoscut.
Precum unui criminal, mi se aduc la cunoștință faptele, fiecare gând suprimat își așteaptă rândul să apară în lumina reflectorului.
Mă întreabă de ce-am ales tăcerea când trebuia să vorbesc, de ce am iubit fără curaj, de ce am privit cum zilele se scurg fără să le trăiesc, de ce nu mi-am urmat visele...
Mă apăr prost. Mă contrazic. Mă trădez.
Măcinat de tortura acutizantă, mărturisesc și ce n-am făcut — iau asupra mea totul, cu speranța că se va termina mai repede, că verdictul va fi, poate, mai puțin chinuitor.
Apoi, din disperare, încep să fantazez: mă văd realizat, înțeles, ascultat, provoc interes — într-o lume unde nu mai tremur când vine seara.

Dar noaptea râde. Știe că mint, că delirez.

Batjocoritoare, îmi retează aripile, visele.

Amorțit de durere, îmi pierd conștiința.
Este ora 8:36.

Respir.

Încă o noapte a trecut.

Pe zi ce trece, îmi pierd speranța-n omenire,
Rămânem reci la gândul că lăsăm moștenire
Moravuri și mentalități meschine.

Dar dacă am putea vedea viitorul?
Ogorul lumii ar zăcea sterp sub soare?
Recolta — conștiința lumii —
A rămas un câmp de tulpini goale,
Împânzit de mândrie ca o iederă înfloritoare —
Cine va mai ști ce e buruiană și ce e floare?

Nu a mai rămas nimic
Din ce odată a fost pământ, izvor, pădure.
Toate s-au preschimbat în ferme de numere,
Hrănite cu lăcomie, frică, corupție și delăsare.
Să culegem ce-am semănat —
Miliarde fără valoare.

Grav bolnav de pesimism, nu mai sper la vindecare.

Naiv aș fi să-aștept miracolul divin,
Care, și de-ar fi venit, despicând în două cerul,
Și cu voce tunătoare, Dumnezeu ar fi rostit!
Scrijelind cu fulger plăci de aur, să rămână moștenire!
A doua zi, omul tălmăci mesajul,
Și vându Cuvânt topit în folosul propriei mândrii.

Prin urmare, Dumnezeu nu a murit, doar a amuțit…

Stat-am să contemplu spre ce avea să vină,
Și-n calea vieții, printre suspine,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că poverile zămislite de omenire,
Puse-n drumul fericirii fictive,
Măcinat-au caractere cândva integre.

Și la ce bun să mă-nrobesc?
Când omul dispare, și-n locul lui apare
O mască cioplită de minți avare,
Ce nu mai caută decât bunăstare —
O figură fără formă, fără fond,
Ce nu-și mai recunoaște propria înfățișare.

Și totuși, mă întreb: ce mai pot face?
Când rațiunea-mi e pusă la încercare,
Iar valorile morale se frâng în disperare.
Dar în clipele rămase de luciditate,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că, deși lumea mă numește
Ostil, putred, hidos,
Adevărul… a fost mereu pe dos.

Pasăre rară am fost numit odată;

Îndemnat de-un om citit să nu mă schimb.

Dar, în timp, de timpuri am fost influențat...

Timpule, du-mă înapoi!

Lasă-mă să fiu extinct!

Cu ființa subnutrită, încet, am tot chivernisit,
Cu picioarele-ngreunate, anevoios, am tot agonisit,
Cu spinarea grea de-o avuție amăgitoare,
Am încetat să mai caut o măreție înșelătoare.
Și totuși, tranșee adânci am lăsat în urma mea,
Săpate-n scop de apărare, împlinirea-mi să-mi păzească,
De-un fals profet al izbăvirii, gata să mă cotropească,
Care, cu înflăcărare, profitând de acalmie,
Șerpuiește printre șanțuri cu distinsa-i infamie,
Tânjind să-mi frângă venele fragile, să-mi subțieze esența vie.
Tactică străveche greu de suportat,
Când stomacu-mi urlă să-mi fac sufletul uitat.

Și-n zarva pământească de-un insistent agonizant,
Și-n liniștea spirituală de-un discret stupefiant,
Sufletul flămând l-am uitat — dar mai pot oare fi blamat?
Când, într-o zi, peste fortăreața-n care m-am baricadat,
Firavă, dar măiestuoasă, o cometă scindea văzduhul,
În divina-i inocență și-n albui nestemat, m-a zărit și-a așteptat,
Din înalta-i existență, cu modestie, permisiunea-mi căuta.
Onorat și rușinat de o astfel de cerință, cu privirea i-am îngăduit,
Moment în care, cu un zâmbet larg și diafan, m-a îmbrățișat,
Și, cu un „mulțumesc”, sufletul golaș mi-a îmbrăcat căldura ei...
Să fie oare adevărat? Încă sufletul-mi icnea? Poate fi resuscitat?

Acum realizez: am fost investitor de timp în acțiuni parazitare,
Devorat și risipit — câte comete-am lăsat să piară-n zare?
Simplu-a fost să fac un bine, fără eforturi colosale, doar cu-un strop de implicare.
Spune-mi, conștiință, ce te cuprinde mai blând decât înfăptuirea binelui?
„Când demonii-ți sfâșie ființa, salvarea-ți vine din zâmbetul aproapelui.”
Și din egoist materialist, hamster prins în roata visului capitalist,
În egoist sufletist am renăscut — fochist al inimii, hrănind cu vis focul altruist.

N-am să vânez o clipă mare, un moment de eroism,
Dar aleg, cu hotărâre, al sufletului nobil egoism.
Vă îndemn la egoism!

Sărac nu-i cel lipsit de informație,
Ci cel ce fuge de-a cunoașterii tentație.
Nutrit cu vorbe goale, din-ndoieli fabricate,
Boceste-ți mila și împrăștie otravă,
Întreține-ți credința înainte de-a deveni epavă.
Știința-i viciată, când nu vrei să o înțelegi,
Blestemat te naști, victimă pentru eternitate,
Și te stingi uitat, fără de identitate.
Sărăcia e lipsa de curiozitate.

Sărac nu-i cel lipsit de trăiri fastuoase,
Ci cel ce viața-și țese din iluzii vanitoase.
Sprinter în goana după aur și coroane,
Echipat cu trufie și ochelari de cal,
Alergi pe pista-nsângerată de oseminte,
Spre linia de finish, profanând morminte.
Bețiv de sine, sorbind distilat de viclenie,
Îți sunt străine valorile de empatie și omenie.
Sărăcia e atunci când cauți doar îmbogățire.

Sărac nu-i cel lipsit de mângâiere,
Ci cel ce-n suflet își zidește bariere.
Instruit în arta rece-a supraviețuirii,
Retezând cu bardă ascuțită rădăcina firii,
Om de piatră să ajungi, temnicer cu lanțuri vii,
Complice a sufletului înlănțuire să devii.
Spirit deținut, în celula umedă condamnat la putrezire,
Ai fost om când l-ai avut, sau acum, când l-ai pierdut?
Sărăcia este autocenzurarea sufletului.

Noanțe calde de violet

Pictează un amurg perfect

Soarele ca un aprins buchet

De Bujori ce se îneacă încet

Umbre lungi și Raze scurte

Pentru locuri pornesc să lupte

Către soare îs împletite

Până Bolta cerului pălește

Când privesc,cerul înstelat

Zăresc Luceafărul înalt

Sclipesc în inimă scântei

Când visez la razele ei

Vin norii, o i-au în brațe

Și-i fac un Palat de ațe

În el își ascunde raza aleasă

Fiindcă doarme și nu-i mai pasă

Albul ei devine palid

În vârful cerului s-a oprit

Să ridice valul mării

Și să dispară în răsărit...

Astrul galben iar s-a ivit

Să rupă a nopții vrajă

Și-a ei taină sfântă a-nlocuit

Cu a Zilei grabă oarbă.

Am mers acasă să culeg mere

Până nu vine frigul cu zăpadă,

Să le adun pe toate în panere

Pe jos n-aș vrea nimic să cadă.

Pe ramuri atârnă destule fructe

Chiar dacă anul a fost secetos,

De rod văd multe ramuri rupte

Iar vântul le-a doborât pe jos.

S-ajung la ele mă urc pe scară

Și-n mână am găleată și cârlig,

Ramul îl trag ușor să nu se rupă

Adun și-apoi un ajutor îmi strig.

Mâna de lucru e foarte scumpă

Iar uneori treaba-i de mântuială,

Așa că mă ajut cu-a mea soție

Și mai scăpăm puțin de cheltuială.

Nimic nu este greu când ai plăcere

Și vrei cămara plină pentru iarnă,

Să guști un fruct și poate-o țuică

Când ceru-ncepe fulgi să..cearnă!

un profesor mă învață cum se pronunță corect ianuarie:

ia-nu-a-ri-e spune el răspicat
ca un om care vrea să ia în brațe valul
sunt 5 silabe, nu 4, nu ia-nua-ri-e
hiat, nu diftong!

nu știe că în ianuarie sunt multe silabe:
uite una: te
uite două: iu-besc
uite trei: i-ri-na
uite multe: mă tot doa-re ge-nun-chiul de prin a-pri-li-e 2-0-2-3

sunt câte silabe vreau eu în ianuarie

Sub clar de lună, Dunărea se scaldă,  

Curgând încet prin codri verzi,

Sub cer senin, cu stele ce se-nalță,  

Sclipind pe ape, în valuri largi, arginti.

Pădurile, ca niște umbre vii,  

Își murmură în taină basmul lor,  

Un verde infinit ce nu-l poți ști,  

Decât atunci când îl iubești cu dor.

Un vânt ușor străbate malul nins,

Cu flori de tei și miresme de vară,  

Și Dunărea, în sunet lin cuprins,  

Își spune povestea clară și amară.

O stea căzând aduce-un strop de vis,  

Se pierde-n zare, ca un gând pierdut,  

Pe cerul clar, un tainic paradis,  

Ce-n fiecare noapte-i renăscut.

Toamnă! Ai ruginit pădurea

Lăsând pustiu sufletul meu

Vântule ! ți-ai luat securea

Răsturnând copaci în hău

Valuri mari de frunze zboară

Alungând vise-n pustiu

Un amurg rămas din vară

Are albastrul încă viu…

Sunt culori atât de multe

Revărsate prin păduri,

Gândurile-mi sunt mute

Convertite-n frânturi

Iarna, scrutând depărtarea

Mă zărește stând la geam …

Fulgii îi făceau cărarea

Eu, flori de gheață sărutam.

Eu sunt tăcerea care strigă în ramuri,

Un dor învelit în cuvinte de fum,

Un fluture prins între două oftaturi

Și-un vers care plânge sub cerul postum.

Vin dintr-un sat cu tăceri adâncite,

Cu drumuri ce poartă miros de pământ,

Dar-n inima mea cresc păduri infinite

Și mări unde sufletul cântă și-i frânt.

Scriu despre umbre, dureri și lumină,

Despre lupta ce-n mine arde mereu,

Despre lacrimi ce curg fără vină,

Despre oameni, iubire... și Dumnezeu.

Poezia mea nu e joc, e chemare,

E sângele cald pe hârtie căzut,

E rana ce, arsă, devine culoare

Și glasul meu viu, când alții-au tăcut.

În fiecare cuvânt e o parte din mine,

În fiecare video – ochiul meu mut,

Font caligrafic, naturi melancoline –

Tot ce-am simțit, în tăcere-am făcut.

Și dacă te-ntrebi cine sunt, ce visez,

Sunt "Mică poetă" ... Eu ard, și creez.