Zile înnegrite

Țin minte ca

Anul trecut prin noiembrie

Staeam si ma gândeam

La o iubire negasita

Tin minte urâțenia pe

Chipul lui,

Ingamfarea si fitosenia lui.

Dar acum regret vorbele spuse

Caci iubirea negasita 

A fost chiar el

(Iubirea mea de o data,de Pavel Eminescu)

Această minunată copilărie,

cât aș vrea să nu se mai termine,

dar într-un final toți ajungem mari,

și trecem prin multe schimbări,

în mintea noastră suntem tot copii,

dar...s-a dus sezonul de jucării .

de Panait Mirela

Atunci când sunt cu tine timpul accelerează, 

Tic-Tac, Tic-Tac, până plec acasă.

Atunci când te-am în brațe

Doi devine unu,

Unu devine noi,

Tu cu mine, 

Înșirați pe foi.

Două inimi străine parcă se cunosc de fapt, 

Altfel cum ar bate, dacă nu sincronizat, accelerat?

Atunci când te privesc, analizez.

Fiecare detaliu, de sus în jos, până cedez.

Atunci când îmi vorbești îți recunosc glasul, 

Atunci când taci îți descifrez dansul.

Atunci când plângi îmi plouă acasă, 

Atunci când razi ploaia mă lasă. 

Atunci când sunt cu tine te iubesc,

Atunci când te iubesc,

Trăiesc. 

               Intrasem în cameră

               Și era peste tot întuneric,

                Însă mă așezasem să scriu

                Cât gândul e viu

                La o lumină palidă.

              Mă gândeam la noul vers,

             La o nouă frază,o nouă poezie 

             Mă gândeam la-atâtea,fiindcă nu-mi vine să cred !

            Câștig sau pierd,

            Vorbind cu ideile mele.

           Vorbeam

            Dar nu credeam

             Că stăteam cu ideile în nori,

             Dar tot cuvintele nu se așezau pe foi

             Vorbeam cu ideile mele.

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

scuze…dar prefer să nu mai plâng noaptea după ce i am zis prietenei mele cat de rău mă doare sufletul ca ți am greșit cu ceva.

ca te distanțezi…

ca încep să cred ca orice fac greșit te face să mă urăști și să nu mă mai iubești.

scuze, sunt și eu un om…

ce își dorește să fie atins cu emoție, iubire…liniște..răbdare..

cer prea mult? scuze. nu ți voi cere nimic…promit…mulțumesc.

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Limpede ca valul vremii,

trece visul primăverii,

dulce dragoste a verii,

și pe înserate toamna lasă

întuneric peste viață,

și din munți și văi apare

frig și vuiet și ninsoare,

sufletul de mi-l adoarme. 

Sângele ce-mi arde-n trup

La cord n-a mai ajuns…

Sufletul din mine eu îl rup

Spre iadul de sub cer eu am pătruns

Mii de cugete jos din suflet lăcrimau

Carnea de cadavru de pe mine o rupeau…

Într-o mare de sânge se-afundau

Urletele lor nemurirea inundau

Agonia și chinul lor mă sufocă

Ghiarele putrede tot mă dislocă…

Mă trag tot mai jos spre nemurire

Unde nu mai există cale de ieșire

Las în urmă suferință, jale

Și memorii ce-au fost odată reale…

Toți mă uită nu-și mai amintesc

De trăirea mea pe plaiul pământesc.

Uită uitarea, uitărilor de veac,

Căci așteptă uitat, de priviri înfricoșat.

Aștepta uitat uitării înmormântat,

Căci uita să uite ceea ce l-a chemat.

Uita la el uita spre cer,

Uitară tot uitat de toți,

Uita ura, primind uitarea.

Că un ceas ședea pe ceas,

Un ceas uitat, un ceas vinovat,

Uitară timpu’, timpu’ nu-l uită,

Și uită uitat de veci..

Mi-e frig de mine și m-alung
Dintr-un mormânt creat din lut
Cu margini galben colorat,
Și cu pământul drept capac.

Sunt blestemat să mă accept...
Strigoi cu ochi și oase moi,
Mă plimb slăbit printre morminte
În timp ce plâng niște cuvinte.

Mă ține cimitirul-n brațe
Cum ține câmpul o paiață,
S-alung din sfintele morminte
De pe la cruci babe smintite.

Mă ceartă popa de necaz
Că umblu noaptea prin oraș
Doar cu cămașa mea de in
Și-o lumânare ca un fir.

Sunt vinovat de noaptea-mi tristă
Ce-apasă peste neființă...
Sunt un strigoi creat din ploi
Ce mi-au spălat mormântu-n zori.

Patratul in care m-am ascuns,

Crede ca nu am stat indeajuns.

Diagonalele lui inima mi-au strapuns,

Perfectiunea nu ajuta daca e de nepatruns.

Triunghiul e stabil cand are varful sus,

Nimeni nu stie ca de fapt e distrus.

Dar cand se sprijina pe un picior,

Isi pierde balansul si cade pe cel inferior.

Dreptunghiul degeaba e de incredere,

Daca el mereu se gandeste la retragere.

Trista veselie a zambetului,

Pune plasture trecutului.

Cercul asta infinit,

Mi-a obijnuit creierul sa fie obosit.

Copacul familiei de figuri,

Degeaba are ramuri daca nu are muguri.