Murgule durerea ta
Murgule zeitate vie
Ud , flămând, îndurerat
Numai cu lanțuri pe simbrie
Stăpânii te-au înhămat.
Murgule, frate, durerea ta
E rană-nsângerată
Precum Crist cu spini încoronat
Ești ființă urgisită.
Văd ochii tăi priviri cu ură ,
Îmbrățișările-s de bici
Umilă coama ta îndură
Și nu mai poți să te ridici.
De fier în gură e zăbala
Povara-i trăsură grea
Să zici, n-ai cui chiar de-ai putea
Când simți în trup trădarea.
La șeaua ta bogații au râvnit
Cu semn de înfierare
E tot ce viața ți-a hărăzit
Azi hamul rău te doare.
Un ,, di,, în plină dimineață
Și un tremurat icnit
În mâini cu otrăvite gheare
Coama iar ți-a încâlcit.
Pe caldarâm la cotitură
Doi ochi și morți sunt triști
Un bici,o ultimă lovitură,
Nu, nu ai putu să mai reziști…
Category: Poems about animals
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 16 ноября 2022
Views: 1558
Poems in the same category
Peștișorul auriu
Habitat de apa pura,
Energie din terestru.
Incolor,fără glazura!
Interzis pentru pedestru.
Interior de mic acvariu,
Cu cristale și oglinzi!
Pentru peștișorul auriu,
Ce din magic îl desprinzi.
Singuratic și țâfnos,
Albastrui spre mov electric!
In oglinda-i majestuos,
Ambient mereu prielnic.
Inoata delicat și încrezător,
Ma observa zi și noapte.
Ca și conștiința impunător!
El își va schimba culorile toate!
Am o singura dorința,
Sa te fac sa nu fi trist!
O așa magica ființa,
La fericirea ta as vrea sa asist!
Iti aduc și lumânări,
Pietricele,nestemate!
Sa îți treacă supărări,
Si a tale-ți jumătate.
Va rămâne un mister,
De ce preferi tu singurel.
Esti tu oare din eter?
Sau ma înțelegi tu suflețel?
Albuța și Negruța
Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea și a spus:
Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.
Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.
Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.
Roger
De mic am trăit cu frigul în oase,
Soba plângea după un lemn,
Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,
Coşul aştepta de la fum şi el semn.
Şi priveam jinduind peste casa din vale,
Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,
Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,
Împreună cu mama şi motanul Roger.
Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,
Nămeţi uriaşi veneau peste casă,
Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...
Ce iarnă, ce viaţă geroasă.
Un vreasc îşi făcuse milă de noi,
Mama-l căra pe mâini sângerând,
Era toropită de prea multe nevoi,
Şi-o zăream mai tot timpul plângând.
Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,
Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,
Că mama o să aducă pentru noi un copac,
El lăcrima din ochii săi de smarald.
Bolul cu lapte îi îngheţase complet,
Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,
A doua zi îl găsisem inert,
A fost pentru el ultima iarnă.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
Povestea broscutei Pipo
Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .
-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?
-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .
Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.
-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .
Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .
Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee!
Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .
-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.
Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului.
-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .
-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute .
-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind.
-Oac ! Oac !
Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse :
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit !
Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .
-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă !
Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .
Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura .
Sfârșit .
🐸Povestea broscuței Pipo🐸
🧑🤝🧑Poveste pentru copii👭
🪶Text: Ionela B.Nechita🪶
🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶
Peștișorul auriu
Habitat de apa pura,
Energie din terestru.
Incolor,fără glazura!
Interzis pentru pedestru.
Interior de mic acvariu,
Cu cristale și oglinzi!
Pentru peștișorul auriu,
Ce din magic îl desprinzi.
Singuratic și țâfnos,
Albastrui spre mov electric!
In oglinda-i majestuos,
Ambient mereu prielnic.
Inoata delicat și încrezător,
Ma observa zi și noapte.
Ca și conștiința impunător!
El își va schimba culorile toate!
Am o singura dorința,
Sa te fac sa nu fi trist!
O așa magica ființa,
La fericirea ta as vrea sa asist!
Iti aduc și lumânări,
Pietricele,nestemate!
Sa îți treacă supărări,
Si a tale-ți jumătate.
Va rămâne un mister,
De ce preferi tu singurel.
Esti tu oare din eter?
Sau ma înțelegi tu suflețel?
Albuța și Negruța
Intr-o zi de vacanță. Albuța dorea să se joace, dar știa că Stăpânul ei nu o să vrea să se joace cu ea și a spus:
Nimeni nu vrea să se joace cu mine! și ea a făcut o prostie și știa că pentru asta o să plătească.
Ea a mâncat mâncarea pentru cină și a zgâriat tapetele pereților, ce au fost cumpărați din banii stăpânului care îi primise de la clădirea centrală unde lucrau cei care îți dau bani, când ai intrat la pensie. Era vinovată Albuța, dar a dat toată vina pe Negruța, pentru că Negruța nu vroia să se joace cu ea și au pedepsit-o pe cea nevinovată . Apoi peste un timp au aflat că Negruța nu era vinovată și au știut că Albuța e cea care a făcut lucrurile păcătoase. Și în scurt timp pe Albuța era pedepsită. Iar Negruța a primit mii de dulciuri minunate.
Uite și greșeala Albuței, iar la final Negruța se împărțise cu prietena ei.
Roger
De mic am trăit cu frigul în oase,
Soba plângea după un lemn,
Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,
Coşul aştepta de la fum şi el semn.
Şi priveam jinduind peste casa din vale,
Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,
Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,
Împreună cu mama şi motanul Roger.
Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,
Nămeţi uriaşi veneau peste casă,
Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...
Ce iarnă, ce viaţă geroasă.
Un vreasc îşi făcuse milă de noi,
Mama-l căra pe mâini sângerând,
Era toropită de prea multe nevoi,
Şi-o zăream mai tot timpul plângând.
Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,
Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,
Că mama o să aducă pentru noi un copac,
El lăcrima din ochii săi de smarald.
Bolul cu lapte îi îngheţase complet,
Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,
A doua zi îl găsisem inert,
A fost pentru el ultima iarnă.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
Povestea broscutei Pipo
Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .
-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?
-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .
Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.
-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .
Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .
Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee!
Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .
-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.
Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului.
-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .
-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute .
-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind.
-Oac ! Oac !
Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse :
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit !
Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .
-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă !
Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .
Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura .
Sfârșit .
🐸Povestea broscuței Pipo🐸
🧑🤝🧑Poveste pentru copii👭
🪶Text: Ionela B.Nechita🪶
🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶
Other poems by the author
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
Puterea punctului
Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.
Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.
Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.
SUNETUL VIORII
Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.
De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.
Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.
La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…
E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
Toamnă, toamnă
Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.
Ai norii paji
Cu zile galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.
Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
OMENIE
De ,,Omenie,, însetată
La porți străine am vrut să o cerșesc,
S-o cumpăr, sau măcar să o privesc
Dar porțile prin lacăte mă gonesc.
………………………………
Am dăruit iubire,
Cuvinte sfinte pe crengi de măslin
Gându-mi n-avea în el nimic meschin
Răsplata…un pahar plin cu pelin.
…………………………..
Mă-ndepărtez de toate
Cărarea-i aridă,mă rătăcesc
De undeva doi ochi, blând mă privesc
Un cățel izgonit…În brațe-l cuibăresc
Și am înțeles, am înțeles
Ce-i ,,Omenia,, pe pământ.
Puterea punctului
Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.
Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.
Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.
SUNETUL VIORII
Azi e joi, orele optsprezece și sala de concerte a filarmonicii este plină de spectatori, tăcerea lor așteaptă sunetul viorii. Pe scenă instrumente și instrumentiști așezați in semicerc păreau petrificați in postura de statuie. În mijlocul instrumentiștilor pe un scaun zace o cutie catifelată și în ea se poate vedea o vioară cu arcușul lipit de ea, coardele îi sunt desfăcute , alături îi stă un camerton.
De undeva bătrânul pianist vine lângă vioară, i se înclină , apoi privește tăcut penumbrele din sală ,în timp ce cortina coboară în bernă. Pianistul pe clape albe și negre intonează ,, Sonata Lunii,, de Beethoven.
Spectatorii în liniștea in care au venit, înclinându-se spre scenă, părăsesc sala de concerte și sunetul muzicii din clapele pianului îi însoțesc plecând prin noapte ...Și eu pătrund în lungul drum al bulevardului lăsând picăturile de ploaie să mă aline.
La capăt de drum, în mijlocul unui scuar este un stâlp de felinar stradal. Pe el un afiș e gata să se dezlipească de ploaia ce-l umezește. Cuvintele sunt șiroiau ca niște note muzicale ce cad din portativul cu linii paralele precum strunele de vioară. Deslușesc cu greu cele scrise: Renumitul violonist xxx a decedat pe un pat de spital în orașul xxx, din dor de sunet de vioară…
E dimineață. Mă grăbesc spre locul de muncă. Pe zidul unei clădiri văd lipit un afiș mare, ceea ce nu mai văzusem și altă dată. Curios, mă apropii și citesc: ,,Conducerea filarmonicii anunță vacant postul de Prim - violonist care poate fi ocupat fără concurs, numai să corespundă condițiilor de a fi UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI… Un trecător citește și el, UN VIOLONIST CE-ȘI IUBEȘTE VIOARA ȘI SUNETUL EI…
Gândul m-a dus în sala de concerte și am rămas auditorul ce nu o părăsește…
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …