Plămadă

Trec eu, …un val însingurat,

Zăgăzuit în țărmuri strâmbe,

Visând cum ard, necugetat,

Vărsat întâmplător din umbre.

Și mă întreb din când în când,

Într-un gerunziu imperfect,

Spre care orizont mergând,

În mine însumi par, suspect?

Lăuntric glas ce mă îndeamnă,

Să mă opresc și să adorm,

În cânt înșelător, mă cheamă,

Înnegurat, meandriform.

Și obsesiv regret un pas,

De prizonier întârziat,

Prin timpul scurs, obscen din ceas,

Pierdut pe drum îndepărtat.

De parcă nu ar fi de-ajuns,

În fiecare așteptare,

Să-mi regăsesc un rost ascuns,

Surprins în orice căutare.

Din fiecare gând ciudat,

Mistuitor un foc aprins,

Un ideal înstrăinat,

Neînțeles și necuprins.

Căci uneori, ...doar uneori,

Din stele fără scânteiere,

Erup în mine-asurzitori,

Vulcani, când totul e tăcere.

Furtuni, uitate ce-ar putea,

Amăgitoare-nvăluite-n cețuri,

S-ascundă în privirea mea...

Talazuri, murmurând sub ghețuri.

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

E doar aşa... un vânt uşor,

Înfrigurat, ce-mi bate-n cuget,

Păreri sunt frunzele ce dor,

Căzându-mi... răsfirate-n sufet.

Nu-i nici o urmă presărată în noroi,

Trecând, prin cea mai neagră zi din viață,

Nici mama nu-i aici, ca să mă tragă înapoi,

Din haul care stă ascuns sub gheață.

Atâtea gânduri goale, în sfârşit s-au stins,

Mototolite, fumegând în scrumieră,

Acum le simt, cum iarăşi m-au cuprins,

Arzând mocnite, din cartuşieră.

Arcașii grabnic i-am trimis în turn,

La poartă, grenadierii stau de veghe,

De ce e oare tocmai astăzi, cerul taciturn,

Şi aripile îngerilor, au culori de zeghe?

Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,

Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,

Când alb omătul iernii natura încunună

Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.

La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,

Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.

Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit

Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.

Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită

Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.

Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,

A simțului responsabilității și a experienței.

Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,

Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte

Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,

Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.

Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,

Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.

Croșetând din fire de aur și argint speranța,

Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.

Viața e un greu Labirint

Iar printre nenumărate fundături

Căutăm neâncetat ieșiri

Prin probleme pășim lent.

Viața oamenilor aparent diferită

Dar e același Labirint de alegeri

Care defapt nu te duc nicăieri...

Capcană deasupra simturilor, e spirituală.

E o iluzie că ești liber

Doar pare că înaintezi

Dacă o clipă te-ai gândi sincer

Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.

Când ne comparăm viața cu alții

Riscăm să devenim pierduți

În Labirintul dezamăgirii

Cădem victimele Întristării.

Dar rămâne întrebarea 

Cum ai putea să-ți găsesti calea?

Prin Labirintul amețitor

Când ești la capătul puterilor.

Urmările Labirintului sunt moartea spirituală

Dar căutarea ta tot continuă

Nimic parcă nu te satură

Te roade foamea imaterială.

Adevărul este cheia Labirintului

Broasca-i dragostea față de alții

Și toate Labirintele se vor prăbuși

Liber vezi lumea cu alți ochi.

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

Acelaşi sfârşit                             Aceiaşi sârşit

are fiecare poveste,                    are o carte cu poezii,

 cu rău se începe,                        cáştigă,

cu bun se termină.                      iar mai apoi pierde.

Acelaşi sârşit                              Acelaşi sârşit

are viaţa omului.                         are o floare,

astăzi el este                               azi înfloreşte,

mâine el nu-i.                             mâine se ofeleşte.

Acelaşi sârşit                             Acelaşi sârşit

are ziua şi noaptea.                  are un copac,

când e zi e soare,                     azi el e verde,

când e noapte e lună.             peste o vreme fără frunze.

Acelaşi sârşit                          Acelaşi sârşit

are un nume,                         are un cântec

astăzi îl ştiu toţi,                  azi toţi îl ântă

mâine deacum nimeni.        mâine toţi îl uită.

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

Preotul și provocarea

Un preot Petru

Adună forță pentru

O provocare pe tictoc!

Enoriașii sunt de-acord

De pierde,  Petru

Sună la escortă!  

Casa fără femeie, e ca lacătul fără cheie

Poate să-ți intre și să iese cine vrea din casă

Căci fără lacăt nu rămâne nimic de valoare înăuntru !

Poți să aduci câte femei vrei și să te distrezi cu fiecare 

Dacă n-ai tu una care să rămână acolo când vor pleca toate!

Chiar atunci când crezi că poți trăi singur te-ntreb

Are farmec oare o viață trăită fără acea ființă Care...

Deși te enervează și la cap te taie!

Tot ea e cea care când te cuprinde un fior adânc și rece

Știe cum să te-ncălzească precum un soare.

Și deși cu toți greșim în lumea asta mare

Vă spun acum cu glas pelin

Găsiți și voi în adâncul sufletului din nou

Putere de a ierta și a lupta

Și să nu ajungeți a uita 

Ceea ce a fost odată ușor doar din a simți și a face

Acum se spune că a rămas doar un basm

Căci noi ca oameni am dat uitării și nu mai știm

Ce înseamnă acest sentiment profund

Acum toți trăim într-o viteză și trenul nu se mai oprește când...

O stație ar fi pentru toți cea potrivită,

Acum doar...

Ne mai salutăm din mers...

Iar trenul nostru continuă

Până la sfârșitul de mult ales.

Și-n fiecare noapte parcă,
Îți simt dorul si de-odată,
Simt cum cerul se arată
Subtil,cu nori târzii și parcă

Vântul iarăși bate afară
Alungă de pe cer deodată,
Dragostea ce-o simt în piept,
Așteaptă goală o speranță.

C-ai să vi încet odată
Să mă strângi ușor la piept,
Și să-mi dai planeta toată.
Fericire simt încă odată,
Căci cu tine am fost odată.

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.