Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă

În mine nu mai crește primăvara,

doar iarba rece peste amintiri.

Sunt un oraș părăsit de lumină,

cu ferestre sparte și pași rătăciți.

Mi-am îngropat visele unul câte unul,

fără preoți, fără flori, fără cuvinte.

Le-am lăsat sub pământul inimii mele

și nimeni n-a venit să le plângă.

Uneori îmi aud copilăria strigând,

de undeva, dintr-un colț al trecutului.

Dar vocea ei devine tot mai slabă,

ca o lumânare uitată în furtună.

Cerul deasupra mea este același,

și totuși nu-l mai recunosc.

Stelele par cuie de argint

bătute într-un sicriu fără sfârșit.

Mă întreabă lumea dacă sunt bine.

Zâmbesc. Mereu zâmbesc.

Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,

unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.

Iar când va veni ultima mea zi,

poate că nimic nu se va schimba.

Poate voi continua să merg prin întuneric,

căutând oameni care au plecat demult.

Și poate cea mai mare tristețe

nu este să pierzi pe cineva.

Ci să rămâi aici,

după ce tot ce ai iubit a dispărut.

Am rămas singur într-o cameră plină de ecouri,

unde fiecare perete îmi șoptește numele celor plecați.

Ferestrele privesc spre o lume care merge înainte,

dar timpul meu s-a oprit într-o seară fără sfârșit.

Pe masa veche s-a așezat praful anilor,

iar fotografiile au învățat să îmbătrânească fără mine.

Zâmbetele din ele încă există,

dar oamenii care le purtau s-au pierdut în depărtări.

Noaptea vine devreme acum.

Se strecoară printre gânduri ca o apă rece

și îmi stinge una câte una luminile din suflet.

Rămân doar umbrele și întrebările.

Mi-e dor de lucruri care nu se mai întorc:

de voci pe care nu le mai aud,

de pași care nu mai urcă scările,

de promisiuni care au murit înainte să se nască.

Uneori privesc cerul și mă întreb

dacă stelele sunt doar amintiri care încă luminează.

Poate și oamenii devin la fel:

dispar, dar durerea lor continuă să strălucească.

Iar eu stau aici, între ieri și nicăieri,

cu inima plină de absențe.

Nu mai plâng demult —

lacrimile au obosit înaintea mea.

Doar tăcerea a rămas credincioasă.

Se așază lângă mine în fiecare seară

și mă ține de mână

până când întunericul devine tot ce mai există.

Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,  

În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.  

Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,  

Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.

Sufletele noastre, împletite-n necuprins,  

Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,  

Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,  

De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.

Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,  

Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.  

În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,  

Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.

Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,  

Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.  

E gând învolburat și calm desăvârșit,  

O algebră secretă de dor nesfârșit.

Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,  

Am fost un vis al unui dor necunoscut.  

Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,  

Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

La sat, sub cerul greu de stele reci,

Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,

Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege

Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.

Din curți tăcute, strigătele-s frânte,

Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,

Copiii prind în ochi să își înfrunte

Durerea grea ce-n inimă o vezi.

Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,

Dezleagă boii, pleacă peste deal,

Dar nu văd urme, palme vinovate,

Ce-au frânt iubirea, au topit moral.

O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,

Șoptindu-le povești de-adevărat,

Când tata strigă-n casa lor amară

Iar visul pașnic le e iar stricat.

E greu la sat să spui, să ceri dreptate,

Căci gura lumii-nchide adevărul,

Iar glasul prinde doar pe jumătate

Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.

Și viața merge, tristă, în tăcere,

Sub cerul plin de stele vechi și reci,

Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,

La sat rămân ascunse, peste veci.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Oh, tu,  alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.

Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.

Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.

Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,

Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

Prizonieri într-o lume nebună,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,fluturând .

Rătăcim ,căci speranța ni-i frântă,

Printre leșuri de vise târzii,

Căci ne temem de viață,de luptă

Și murim câte-un pic,zi de zi!

Prizonieri chiar în viețile noastre

Ne mințim că suntem încă vii,

Însă frica ne-mpunge in coaste,

Și ne lasă în suflett pustii!

Prizonieri într-o lume nebuna,

Între ziduri din vorbe de plumb,

Sugrumati de credințe păgâne,

Îmbrăcate-n culori,futurând.

JUSTINA BUTAROIU

Unde-va ,

Stă un 

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...