Conștiința țese halucinații care cer ajutor

Te-am văzut, așteptând pe sute de bănci

Amintiri intrepătrunse, aceleași vorbe nespuse

La fiecare pas, respirația ta,îmi devenea impas

Nu am putut să înaintez în teatrul privirii tale

O demonstrație în fața întregii lumi

Am eșuat ,coborând de pe aceleași culmi

Am coborât, am coborât,te-am urât

Nu ți-am găsit destinația în particulele de vânt

Te-am vânat,m-ai împușcat

Glonțul tău pur, acum sângeriu

Realitatea s-a izbit de pieptul meu

Mi-a omorât visarea,singurul organ viu

Există doar „înainte” și „după”
Viața poate fi întreruptă?
O ruptură din realitatea crudă,
Între două lumi, umplute cu ură.

Abis și teroare —
Ce alcătuiesc, oare?
Frântă în două bucăți inegale,
Dihotomia ființei mele moare.

Însă lăuntricul e adăpostit în trup,
Eu trebuie să lupt.

Construind punți, copci,
Doar din iubire, tandrețe,
Mă unific, devenind un întreg,
Încapsulând un etern în efemer.

Arterele pleoapelor îmi vibrează

Coliziunea cortinelor,nu vreau să văd ce urmează

Fantezia piesei de teatru s-a încheiat

Nu vreau să simt ce a urmat…

Folia buzelor s-a crăpat,

Am mușcat durerea ,crezând că am scăpat

Dar nu știam ce a urmat

Am meritat tot ce-am îndurat?

Unghile-a-mi dezbrăcat ,

Veacul sângelui am eliberat

Transparentul,a ajuns un loc întinat

Candidul ,oare a existat?

Naivitatea,speranța am sodit

Când am crezut că am rodit

Visele infantile le-am nimicit

Cand ochii i-am deschis

Stau  în cercul strâmt al vieții , clepsidra o simt străjer nedorit și     gândurile-n mine tac, iar  cuvintele -mi sunt fără sens , fără rimă, fără tact…

 Pot fi înalt, pot fi și scund

 Depinde de cine, când și cum

  Sunt săbuit  …

Pot fi iubit ,pot fi hulit

Pentru mine vital este

Să culeg   dintre ciulini

Chiar cu mâini sângerând

Cuvinte jurământ în al meu crez

Și-n teaca tăcerii să le păstrez….

Vreau vorbe, vorbe fără lacăte

Fără strigăte și fără șoapte

Șoaptele , pot fi misterul vieții

Pe   rugul nestins al demnității…

 Când ceru-i înnourat și viața-i  într-un cerc strâmt, printre priviri încețoșate sufăr pe viu cuvinte venin,  venite din altă parte…

Cuvinte  ce vor  să mă cioplească

Deși toți suntem sub același cer

Pe-același tărâm numit ,,VIAȚĂ,,…

…………..

Încarcerați ca într-o cușcă la circ

 Ne privim din când în când

Bucuroși, credem că trăim

Dar, zilnic între noi ne săbuim

În timp ce timpul, clipă cu clipă

Rupe din noi fiecare aripă

Zdrobindu-ne  dorul de zbor,

Ne transformă sfidător

Într-un sărman ICAR prăbușit…

Chiar și atunci, și-atunci  

Ne soarbe setea de-a trăi

Iar pe tărâm de ură invadat

Fire de nisip  cad sacadat

 Rostogolindu-se într-un alt cerc…

Într-o altă clepsidră fortuită 

Ce-i doar o sticlă gâtuită…                       
Pe un tărâm încețoșat, fără aripi, fără glas ,  nimeni viitorul  nu-l poate ști  și nisipul timpului se rostogolește  …

Altar Far' De zei

M-ai vrăjit cu speranțe,

Prin povești am amuțit,

Ceea ce am simțit,

Căldura ta, m-ai lăsat fără torțe,

Am plâns pentru tine,

Am râs în sine,

Am realizat că mă alungi,

Am creat realitatea de care fugi,

Nu-ți mai sunt prinț, sunt rege,

Nu mai are cu ce să mă lege,

Lanțurile-s rupte, nu mai ai regrete,

Crezi ca incă mi-e sete?

Venerația mi-a provocat greață,

Atatea fețe in ceață,

Nu-ți recunosc chipul,

Trebuie sa plec, a venit timpul,

Am să merg prin deșert flămând,

Iți las frica la intrare,

Să mă judece toate umbrele privind,

Nu mai caut scăpare.

Simt cum mi se usucă întreg corpul

Cum mi se răcește sângele în vene

Cum mă învăluie un întuneric și îmi pierd scopul

Cum joacă gânduri negre în tot felul de scene

Și aș tipa până aș răgușii, dar prefer să mă sufoc

Că de-aș vorbii n-ar înțelege nimeni ce parafrazez

Ar zice că-s nebună, psihopată, să-mi dau foc

Că doar eu pot durerea să-mi poetizez

Și îl simt iar, sentimentul de gol în piept

Cum mi-e sufletul străpuns de-un baltag, încet

Cum întunericul e al inimii adept

Iar tot ce aș mai putea rostii-i un scâncet de îngheț

Alerg și-ncerc să fug din iadul ăsta

Dar nu cunosc nimic altceva în afară de el

Și mă-ntorc la ce mi-e “acasă” căci altundeva n-aș rezista

Iar în capul meu răsună același cântec “ vesel ”…

Și mă asurzește, mă rănește, zdrobește oasele din mine

Sunt doar un sac de lacrimi, frustrare… acumulare

Lupta sângerie dintre suflet și gândire n-o să se termine

Până nu-mi opresc eu sângele din circulare

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

​Mă uit în casă,

Sunt singur,

Stau la masă

Și mă gândesc la faptul

Că-i totul trecător.

​Viața-i ca o pasăre,

Una călătoare,

Ce-și părăsește cuibul

Când frigul sună iar...

​Tot ce-am lăsat până acum

În viața asta mare

Sunt doar un pix și-o foaie,

Lăsate de decor...

​Poate într-o zi

Voi lăsa ceva măreț,

Ce toți oamenii buni

Vor ști că are un preț.