Am adunat

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

Va veni ploaia, croncăne corbi,

O zdreanță e haina ce mândru o port,

Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,

Și vântul în spate, îl car și-l suport.

Va veni ploaia, cerul e negru,

Mai negru decât îmi e dat ca să văd,

Toamna își cară cortegiul funebru,

Pământul din urmă urlă a prăpăd.

Ploaia va șterge cărările roase,

Și frunzele roșii ce zac în noroi,

Bastonul agăț de crengile joase,

Pădurea șoptește cu voci de strigoi.

Sub smogul de ceață poiana e mută,

Tăcerea își duce veșmintele reci,

Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,

Să-și caute-n taină locuri de veci.

Va veni ploaia căci frigul pătrunde,

Sub zdreanța mea veche, subțire,

Iar drumul de mine parcă se-ascunde,

Și începe să plouă a despărțire.

Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,

Talpa-mi frământă în clisa amară,

Plânge al meu umblet pierdut în eter,

Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubeie și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

 " - Te rog, închide fereastra, zise Topârceanu, că nu pot muri din cauza   

     miresmei de liliac. Și Didi se ridică și închise fereastra... " 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mirosul de liliac nu mă lasă să mor, 

Alungă și pasărea aceasta, 

Ce-mi cântă despre viață și-amor. 

Iubito, închide și ușa te rog, 

Văd primăvara cum râde pe prag, 

Cu moartea făcusem astăzi zălog, 

Dar miresmele ei înspre viață m-atrag. 

Stinge lumânarea, e prea multă lumină,

Îmi cade pe suflet ca un adevăr nedorit,

În beznă durerea devine mai lină,

Și primesc mai ușor ce mi-a fost hărăzit. 

Iubito, nu-mi spune că totul va trece, 

Că timpul adună ce astăzi se rupe,

Sunt răni care cer un sânge mai rece,

Și-un trup din care nebunia erupe. 

Iubito, dacă plec, să nu fie chemare,

Nici plâns după mine, nici semn să mă-ntorc,

Sunt drumuri care cer un pas mult mai mare,

Și inimi aprinse care trec prin soroc.

Iubito, dacă plec, să nu fie suspin,

Nici flori prea târzii, nici cuvinte pe cruce,

Am fost un om care a iubit prea puțin

Această viață ce prea iute se duce. 

Iubito, te rog, închide fereastra, 

Mai fă-mi încă o dată pe plac, 

Sunt gata să plec din lumea aceasta, 

Dar nu pot muri din cauza miresmei de liliac... 

În fiecare zi tăcerea cade precum bruma, 

Pe lucrurile care mi-au rămas,

Pe cana care a ținut-o-n mână muma, 

Pe fiecare frământare a fiecărui pas.

Se strâng în colțuri umbre migratoare,

Ca niște păsări ce cuibul nu-și găsesc, 

Și lasă peste toate camerele goale, 

Mirosul vechi de om și lucru țărănesc. 

Azi am deschis fereastra către vie, 

Și m-a lovit pământul reavăn, dintr-odată,

Cu-același glas adânc, rămas din veșnicie,

Sub rădăcina vremii, adâncă și uscată. 

Pe pragul casei stă lumina îngenuncheată,

Ca o bătrână care încă mai așteaptă, 

Să-i treacă iar prin palme ziua de-altădată, 

Cu truda de pe câmp și pâinea coaptă. 

Prin lucruri doarme timpul, strâns în noduri mici, 

În lemnul ros de ani, în fierul de la poartă,

Și parcă-l aud noaptea cum umblă pe aici,

Cu pași atât de blânzi, încât tăcerea pare moartă.

Iar eu rămân de veghe printre toate aceste semne, 

Ca ultim păstrător al unei lumi apuse,

Și-n Cartea Vieții va fi să se consemne, 

Că am trăit când mama nici nu se născuse.

Pe perete stă un ceas îngălbenit,

Bătând secundele egal și nepăsat.

Tu crezi că timpul este de trăit,

Dar el te trăiește neîncetat.

Îți faci planuri pentru mâine, pentru ani,

Ridici palate din speranțe și cuvinte,

Dar timpul nu negociază cu sărmani,

Și nu păstrează nimic din ce-ai avut în minte.

Ai spus: „Mai târziu.” De sute de ori.

Mai târziu să iubești. Mai târziu să începi.

Mai târziu să devii omul din visări.

Mai târziu să trăiești. Mai târziu să înțelegi.

Dar „mai târziu” e cel mai mare hoț,

Nu fură aur, nici averi, nici rang.

Îți fură omul care-ai fi putut să fii

Și lasă-n urmă doar un nume vag.

Iar într-o zi, privind în urmă, vei vedea

Că n-ai pierdut în lupte, nici în vreo furtună grea.

Ci în miile de clipe fără glas,

În care-ai amânat viața... pentru alt ceas.

Și-atunci durerea nu va fi că ai căzut,

Ci că puteai zbura și n-ai făcut-o.

Că ai primit un cer necunoscut,

Dar ai rămas privind... și l-ai pierdut.

                                           ............

"La sfârșit nu ne va durea timpul pierdut, ci omul care am fi putut deveni și pe care l-am îngropat cu fiecare *mai târziu* spus."

Tot ce-a fost si nu s-a scris,

Era demult sortit uitarii

Căci eternul monstru din abis

Din amintiri hranea călăii

Nu mai era nici paradis

Si nici flori de primavara,

Un pustiu de nedescris

Speranta aștepta sa moara

De-atunci noi le transformam in vis

Si le pastram in fiecare seara

Ca sa fim liberi in sfarsit

Sa nu fim sclavi de-odinioara

Zilele treceau necontenit

Si multe vise s-adunara

Si nimeni nu s-ar fi gandit

Ca nu demult ele erau sa piara.

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

O, oaie proasta, o, oaie proasta,

Cu ochelari stupizi pe cap,

Manipuleaza realitatea in ce forma ai preferat,

Da-n zadar ca ochelarii-s ochi defapt.

O, oaie proasta, o, oaie proasta,

E lup, E frate, E chiar nimic?

De sus sa vezi, da' e pitic,

Pierdut de turma, prapadit,

Dar turma-cotro se ducea?

Oaia din fata decidea?

Oaia din spate fugea de lup?

Oaia din fata umbla naluc?

Sau e un cine acolo-n fata ce ghideaza catre stup?

Un cine deosebit care stie mareata destinatie,

Ce da miere la oi, perle la porci, bun la oaie proaste?

Un cine ce pune oaia-n barca stiind ca are loc un singur set de coaste,

Un cine ce hraneste cu presusul vizibilei creatie?

Dar acel cine e departe,

Nu-i pe pamant, nu-i nici in moarte,

Dar a lasat o urma clara,

Oi umile pe ea cara.

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...