Soapte galagioase

În noaptea

rece

suspendată-n

nemișcare

a răspunsului

tăcere

Te-am iubit

Dar poate nu a fost destul

Chiar credeam ca îți sunt menit

Dar m-ai făcut sa cred ca nu te merit

Ti-am dat tot ce am avut

Si am făcut tot ce am putut

Dar “te iubesc” au fost doar doua cuvinte pentru tine

Nu ai cum sa iubești fără dragoste de sine

Mi-ai arătat ca pot iubi

Ca ma pot deschide fără dubii

Dar cu ce folos ai făcut-o

Daca dragostea tot tu ai omorât-o

Vindecarea nu exista

Exista doar o viața trista

Fără sens,fără rost,fără iubire,fără tine

Cred ca lumea asta ar fi mai buna fără mine

Poate in alta viata ne vom putea iubi

Acum pot doar inceta din a trai

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

Gândul ca am scris ,
gândul meu într-un timp ai fost.tu .
Gândul meu erai seara
Gândul meu erai ziua și mereu            
Gândul meu nu îmi era.ca.ma vei părăsi când îmi era greu
Gândul meu vroiam sa îmi fi zi de zi ,dar ai ales ce e pustiu   
Gândul meu as fi vrut sa îmi mai fi ,dar teai întors întors în   
Gândul meu când totul a fost prea târziu

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Ca vacanța școlară 

Ca o noapte de vară 

Copilăria trece

Și nimeni n-o întrece

Ca o seară-n pustiu

Ca un vis străveziu 

Ea pleacă și te lasă tăcută 

Cu inima frântă 

Și oricât ai încerca s-o oprești 

Ea dispare încet, încet 

Cu-n zâmbet trebuie s-o părăsești 

Și mereu în suflet s-o păstrezi 

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Îmi doresc in viitor ,

Să-ți fiu doamne de ajutor,

Să te rog a ne ierta,

Pe noi a ne ajuta.

Și să fiu vindecător,

Pentru lume în viitor.

Este Doamne adevărat,

Și eu mult te-am supărat,

Dar prin bunătatea ta,

Doamne tu m-ai vindecat.

Îmi doresc cu adevărat,

Să fi cu mine mereu,

Căci ești bunul Dumnezeu,

Puterea ta este mare,

Și ajută pe fiecare.

Prin cuvânt și prin credință,

De la noi ceri doar voință.

Conteaza cine esti acum 

Nu cine-i la sfarsit de drum 

Conteaza ce iubesti in sine

Nu ce zic eu catre tine

Conteaza cine a mintit

Cand sufeltul ti-ai otravit 

Dar si asa tu stii ca poti 

Sa il ierti, pe el, pe toti

Caci in lume nu se opreste

Nimeni, si cand te priveste 

Cine crezi tu ca ti-e drag

Si tu simti ca un latrat

A cainelui ce nu musca

Dar iti spun, tine-l in cusca

Ca tu nu stii niciodata 

Daca musca in timp ce latra.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.