Mulţi se amăgesc...

Cât e ziua de mare,

Masculul se implică,

De toate să aducă

În cuib la rândunică.

Cât e ziua de lungă,

Masculul nu se cruţă

Şi bunătăţi aduce

În cuib la vrăbiuţă.

Pentru mascul, fireşte,

Orice e cu putinţă

Când trebuie să aducă

Ceva la porumbiţă.

Fiindcă aşa-i masculul,

Şi cerul dacă pică,

Face orice pe lume

Pentru o păsărică.

La umbra unei frunze,

Influenţat abil

De foamea unor muze,

Scriu poezii de-un kil.

Dar îndemnat întruna

De pofta lor enormă,

Mă văd scriind de acuma

Şi poezii de-o tonă!

Ce critici să-mi citească

Poemele ciudate?

Pot să le răsfoiască

Doar cei cu greutate!

Sunt condamnat cu executare

La moarte grea, prin a iubi,

Iubita mea călău să-mi fii,

Să pui pedeapsa-n aplicare.

La execuţie să mă duci,

Din ochii tăi de amazoană,

Săgeţi s-arunci spre mine, doamnă

Şi inima să mi-o străpungi.

Şi buzele, în piaţa mare,

Pe eşafod când am să urc,

Să mi le-aşezi pe un butuc,

Să le retezi c-o sărutare.

Să-mi legi de glezne chingi cu fire,

Pe-al morţii scaun când m-aşezi

Şi să mă electrocutezi,

Minute-n şir cu-a ta iubire.

Şi nici aşa de nu mă duc,

Din pieptul tău tu să pui foc

Sub mine, să m-aprind pe loc,

Să ard pe al iubirii rug.

Doamne Doamne, Doamne Doamne,

Câte primăveri şi toamne,

Câte flori şi câte poame,

Câte amorezate doamne,

Vor mai fi şi eu nu, Doamne,

Doamne Doamne!

Doamne Sfinte, Doamne Sfinte,

Câţi stejari şi câte ghinde,

Câte gâze efemeride,

Câte fete îndrăgostite,

Vor mai fi şi eu nu, Sfinte,

Doamne Sfinte!

Doamne Isuse, Doamne Isuse,

Câtă iarbă, câte frunze,

Câţi gândaci şi buburuze,

Câţi ochi verzi şi roşii buze,

Vor mai fi şi eu nu, Isuse,

Doamne Isuse!

Tot ce e poem pe lume,

Din vreo carte ce-ai deschis,

A parcurs mii şi mii bune

De ani, de când a fost scris.

Fiindcă versurile toate,

Încă de la început,

De Cuvânt au fost create,

Când poemele a făcut.

Iar noi cei ce azi le aducem,

Peste timp, de unde sunt,

Nişte mesageri doar suntem,

De poeme, pe Pământ.

Chiar şi astă poezie,

Pe care o citeşti acuma,

Deşi-mi aparţine mie,

Scrisă a fost dintotdeauna.

Nu-i cer nimic lui Dumnezeu,

Doar clipa-n care te-am zărit,

Pe-o bancă-n parc, să se repete

De s-ar putea la infinit.

Nu vreau averi să-mi dea defel,

Doar ziua când te-am sărutat,

Sub un salcâm în miez de mai,

Să se reîntoarcă neîncetat.

Şi nu vreau gloria cea deşartă,

Doar vara-n care te-am iubit,

La malul mării lângă valuri,

S-o retrăiesc la nesfârşit.

Ceasuri bate într-un ceas,

Ceasul se oprește într-un ceas.

Ceasul ne vestește noaptea

Ceasul ne vestește ziua.

Ceasul ne spune ora de sculare,

Ceasul ne vestește ora de culcare,

Ceasul ne vestește tinerețea,

Ceasul ne vestește bătrânețea.

Ceasul ne vestește, o noutate bună,

Ceasul ne vestește, o noutate rea. 

Ceasul este în viața noastră 

ce ne conduce în drum,

și spre o potecă

El ne este conducător 

în viață slujitor.

Autor Alina Zamurca 🤍 

Aș fi vrut să fiu ca lumea,
Să râd ușor, să trec senin,
Dar gându-mi arde, fără voie,
Și nu mă lasă să fiu plin.

Ei mă privesc ca pe-o greșeală,
Ca pe-un străin căzut din timp,
Vorba-mi e grea, tăcerea, vină,
Iar mersul meu, un drum nepotrivit.

Când ei adorm, eu stau cu noaptea
Și-mi scriu durerea pe hârtie,
Cuvântu-mi e singura casă
Într-o pustie veșnicie.

Aș fi vrut viață fără semn,
Fără de focul ce mă frânge,
Dar scrisul mi-a fost dat ca soartă
Și-n fiecare vers… mai plânge.

Când necazurile apar,

Ne amintim de tine iar.

Și iar bunul Dumnezeu,

Ne ajută când e greu.

Bine ar fi de-nam uita,

Ce dorim a ni se da.

Și promitem sa ne fie,

Veșnic o dorință vie .

Dacă zilnic ne-am ruga,

Dumnezeu s-ar bucura.

El ne iubește mereu,

Ne dorește, vrea să fie..

Multă, multă armonie.

Și când boala la noi vine,

Dumnezeu e tot cu mine,

Ne întărește tot mereu,

Căci așa e Dumnezeu.

Credința noastră să fie,

Puternică pe vecie.

Căci atuncea tot mereu,

Vom avea pe Dumnezeu.

Încerc de o juma' de ora,

Sa scriu și eu măcar un vers.

Nimic din capul meu nu iese,

I-a stai....

...era un gând un pervers.

Vroiam sa scriu și eu o poezie,

Sa ma simt ascultat,

Vroiam sa vad dacă mai am ceva în cap,

Aveam cândva, eram chiar talentat.

Păcat...

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.