Emoții 3

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

Rămâne-n noi o toamnă netrăită,

Cu mere coapte-n ramuri neatinse,

Și-o casă fără fum, nelocuită,

Cu lumânările din sfeşnic stinse.

Ne trecem unul altul ca prin apă,

Cu pași de vis și aripi de pământ,

Iubirea stă-n tăcere și ne sapă,

Un loc adânc pentru mormânt.

Și poate-n altă viață, altă vreme,

Când pașii nu ni s-or mai frânge,

Vom fi sărutul tânăr ce se teme,

Ori inima îndrăgostită care plânge.

Și vom purta în sânge amintirea,

Ca pe-o lumină stinsă-n zori târzii,

O pâine caldă, cum a fost iubirea,

Ce ne-a hrănit de când eram copii.

Dar zace-n noi un dor fără adresă,

Un clopot mut bătând în depărtări,

O sete care tot ne ține-n lesă,

Să nu sorbim din vechile iertări.

Și poate chiar în lipsa care doare,

Vom fi mai buni decât am fost cândva,

Căci ce nu s-a-mplinit sub soare,

Trăiește adânc în umbra mea și-a ta.

Ascult atent cum orele târzii, 

Se sparg de țărmul minții mele,

Ca niște valuri cenușii, 

Lovind tăcerea dintre stele.

Din când în când, câte-un fior, 

Îmi trece pragul ca o veste,

Că dorul tău, cel călător,

Mai rătăcește unde este.

Azi noaptea iarăși se va frânge, 

Sub greutatea unui gând,

Iar tu vei ști de ce tăcerea plânge, 

În tot ce n-am rostit nicicând.

Și poate-n ceasul cel din urmă, 

Când zorii vor lovi-n pereți,

Voi strânge noaptea ca pe-o turmă, 

Şi voi mâna-o înspre dimineți.

Atunci vei înțelege, poate,

De ce-am rămas mereu în prag,

Cu mințile de-un vis legate, 

În care-am încercat să te atrag.

Iar tot ce n-am putut să spun, 

Va sta în liniștea târzie,

Ca un ecou rămas pe drum, 

Dintr-o prea lungă gelozie. 

Visurile toate înspre zori coboară, 

Ochii-mi plâng cu lacrimi de amurg, 

Luna cu-a ei raze parcă mă-nconjoară, 

Şi în mii de stele mă sfărâm și curg.

Se prelinge clipa-n ramuri de tăcere,

Dorul meu se stinge-n pasul nefăcut,

Noaptea mă îmbracă-n falduri de durere,

Că-n trecutul mamei nu m-aș fi născut.

Printre nori de gânduri, inima mă cheamă,

Să m-adun din umbre, să mai pot visa,

Dar din mine-ntruna curge vechea rană,

Întinzându-și boala prin lumina mea.

Într-un colț de cer mi-am ascuns speranța,

Să învie-n zori tot ce-a fost pierdut,

Dar și cerul plânge, și-mi jelește viața,

Printr-o ploaie cruntă cum nu s-a văzut. 

Parcă din astral un fir lung mă ține,

Și îmi vine-n minte vechiul legământ, 

De voi bea doar lacrimi reclădind ruine, 

Îmi vor crește aripi sub al meu veșmânt. 

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Să nu îți spui secretul, la nimeni, niciodată, 

Să nu îți verși amarul în cupa nimănui, 

Iubirile să-ți fie, în taină, sub lăcată, 

Iar lacrima n-o plânge pe umărul oricui. 

Să-ţi ţii lumina-n tine, s-o porți ca pe-o făclie, 

Să nu o știe lumea, c-o stinge fără milă, 

Căci ochiul care râde ascunde viclenie, 

Iar râsul lui e-o armă parșivă și abilă. 

Nu-ţi risipi cuvântul pe buze fără sete,

Căci se preface-n zgură în gura celor goi;

Ei calcă în picioare izvoare neînţelese,

Și lasă-n urma lor, doar gustul de noroi.

Păstrează-ţi libertatea ca pe-o comoară vie,

N-o da pe schimbul lumii, pe aur fără rost;

Căci ei îți curmă zborul, te-nchid în colivie,

Și-or frânge peste tine umilu-ți adăpost.

Iar dacă viața vine, să-ţi ceară socoteală,

Nu-ţi apleca genunchii în faţa nimănui;

În tine fă-ţi altarul, chiar dacă o să doară, 

Și răstignit pe cruce, tu, cere mila Lui. 

Când se ia familia de tine,
Simţi că nimic din ce faci nu e bine,
Opinia ta e nulă,
Trăiești într-o bulă.
Mi-aș dori, dacă se poate,
Să fiu nebună, măcar în acte,
Să mă evite, să nu-mi vorbească.
Să mă arunc de la fereastră?

Li se pare comic sau câtuși de puţin amuzant
Să mă trateze ca pe un odorizant?
Miros frumos, nu mă observă;
Un pas greșit? Trec la rezervă.

C*aie, te rog eu cât de tare pot,
Aș trece oceanele înot
Ca să scap, în p*la mea,
De batjocura ta și-a ta și-a ta.

Nu-mi spune că n-o să mă descurc la facultate
Și c-o să mor de foame-n străinătate
Și că dacă mă despart de voi pălesc.
Șantaj ieftin, insulte gratuite,
Azi-mâine muriţi, nu uitaţi:
Eu vă cumpăr morminte.

De ce credeţi că-i OK
Să-mi daţi bully de 2 (doi) lei.
Îmi sporiţi anxietatea
Și plâng toată noaptea.

Un gust amar in cerul gurii 

Mi -au lăsat vorbele tale,

Strecurate -n cafeaua mea dulce.

Și mă trezesc în mijlocul pădurii 

Desculță, doar în pijamale;

Năframa nopții mă seduce 

Cu șoapte reci mă pișcă.

Pomii mă leagănă ușor.

Luna tiptil se mișcă printre frunze.

Trilul freamătă -n decor,

Glasu-i picură pe buze.

Se rătăci urma prin codru,

Pitulată -n scorbură de frică.

Șerpuia -n ecoul sumbru 

Umbră hoinară de câine;

De foame lihnit mă adulmecă 

SI mă imploră -n surdină;

Să devin a lui stăpână,

Că mă va păzi de rele 

Și -mi va oferi pe veci iubire,

În schimb de adăpost și hrană,

Mângâiere -n clipele grele..

Și -mi puse lacăt la mâhnire..

Tăcerea se așază grea în mine,

ca o piatră în gât și pe limbă.

Când încerc să strig, glasul se oprește

între respirațiile pieptului.

Lacrimile sapă văi pe obraji

și poteci pe care nu știu să le urmez.

Podurile lipsesc, s-au prăbușit, 

sau poate n-au fost niciodată construite.

Doar inima mă învață să tac, 

pentru a auzi și vedea cum crește lent 

între o bătaie și alta,

o lumină mică la marginea privirii,

născută dintr-un singur plâns.

iaca,

planeta norocului strălucește pe

aventuriere dorințe;

luna plină, din capricorn,

îndeamnă la prudență;

iar jupiter-nestânjenit că

prietenul  saturn e retrograd în pești,

străpunge beregata berbecului.

un februarie stingher

apare la porți...

liniștea ascunde în miez,

rugăciuni fierbinți;

să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!

a fost ucis de Sfântul Trifon.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.