Aviz ipohondric

Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,

Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.

Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,

De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am să merg să-mi caut un leac,

Eu nu pot să mă mint...

Cum nu te-aş mai iubi... 

Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...

Hai să sorbim din noaptea revederii

Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării

Ma bucur să te simt din nou in brațe

Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate

Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte

Nici prea târziu, nici prea devreme frate

Să ne legăm şireturile vieții

În promenadā pe aleea Hohenzollern

Din Bulevardul Revederii...

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

Ninge aprilie cu petale albe de mălin,

Cu soarele-n dans vesel peste corole în delir,

Se depletesc vântului din ciorchine, cum le suflă lin

Şi se aştern într-un covor ce, pas după pas, ignorant îl deşir.

Mă opresc ca din vis să constat fulminant

În ce spectacol măreţ am păşit, ca un delict flagrant,

Rătăcind pe cărări, mai mult în gând, nepăsător.

Complet învăluit de un deliciu fragrant izbitor.

Şi rămân în moment, ancorat senzorial,

În trecerea fluidă a unui timp relativ perenal,

Să mă observ, prin năval de paşi călători,

Printr-un progres nebulos de zgârie-nori.

Şi iarăşi, inept, refuz să traversez în moment

Din cursul impus spre cotidianul apel.

Mă desprind iute, ca dintr-un vis infidel,

Să păşesc realist şi remunerat în purgatoriul tangent.

Soare! revarsă

Căldură în şoaptă de

Mugur pârguit.

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.

De crezi că după moarte,

Iisus te va-nvia,

Şi ani de trec miliarde,

Doar somn e moartea ta.

Şi deşi-n lutul rece,

Doar oasele-ţi vor fi,

Prin moarte nu vei trece,

De crezi, ci vei dormi.

Şi chiar dacă o mână

De pulbere o s-ajungi,

De crezi, şi de eşti ţărână,

Te vei trezi atunci!

Atunci cand imi este teama

Respiratia ta imi este pansament

Iar cand durerea sufletului meu

Devine tot mai mare

In bratele tale isi gaseste alinare

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Vocea ta  blanda si cuvintele alese

In momente de fericire si durere....

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Cladura sufletului tau...

O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta

O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,

Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!

Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau

Deschide-ti  sufletul tau bun si tine ma ascunsa

Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles

Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!

Parfumați ,inepți și aroganți

Armură le este bogăția,

Dezertori din adevăr și inflamați

Sădesc satanic sărăcia

Cochilii le sunt falnice palate

Bijuterii umbresc acrilica lor piele,

Comori, absurde adunate

Condiment și drog, pentru un dans de iele

Făpturi fatidice și albe de făină

Creaturi cu ochii de cărbune,

Încetați voi ! azi , și căutați lumină

Dișcipoli falși și demascți de rune

Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună

Suflet curb pocit în vad,

Cenușa nu-ți va odihnii în urnă

Fabulos cavou ,te va conduce în iad

Un iubitor de vise, am devenit în timp

Și un poet oniric, rareori lucid.

Frenetic când pe brațe, se contopesc încet,

Pixul și cu foaia, mirific sentiment.

Mă plimb spre orizonturi, vagi, imaginare

Și îmi urmez visele cuprins de alienare.

Străbat în lung și-n lat un drum rece, pustiu

Un drum de țară vechi ce pare alotriu.

Prin nori de praf și ceață o lumină se vede,

Ce-n fiecare seară spre apus purcede,

Apare dimineața, calea mi-o luminează,

Mintea ostenită permanent mi-o ține trează.

Lumina ei m-apasă, mi-e în suflet astenie,

Corpul mi-e obosit dar pixul încă scrie.

Și când ajung aproape de-ambiție condus,

Se mistuiește-n zare iar eu mă simt răpus.

În fiecare noapte, mă pierd în întuneric.

Tot mai agitat, am devenit coleric.

Vise deșarte, mă poartă spre apus,

Exteriorul mi-e intact dar sufletul distrus.

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.