CURAT, DESTIN ÎN NEFIINȚĂ

Ți-aș spune totul în cuvinte puține:
Nu-mi este dor de tine...
De nepăsarea ta, care știi că mă doare,
Să rătăcesc pe-ale minții mele coridoare...

Acuma îți scriu că de tine nu-mi e dor...
Cu fiecare zi, petrecută fără tine, mor:
Inutilă bătaie de inimă - o durere în plus -,
Asta-i starea în care, lipsind, m-ai adus...

Așa că nu-ți voi trimite-aceste gânduri,
În care te-am risipit într-o mie de rânduri...
Și nu știu cum să-ți spun că nu mi-e dor,
Cu fiecare zi, înstrăinat și singur, mor...

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

    La ce bun aceste versuri?
    Ele s-au rupt din mine, 
    ca o tuse ce-mi arde plămânul... 
    ultim ecou al suferinţei mele 
    prin care, mândru ca zeii trec...
    
    Fi-vor, oare-n urma mea 
    pietre de hotar?
    Pentru cineva?
    Va-nvăţa cel de după mine 
    din mine – 
    din greşeli ascunse-n rime?
    
    Nu ştiu!
    Atunci, la ce bun aceste versuri?

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

Tot ce-am simțit ca lipsă,

Tot ce-a fost durere,

Tot ce-am simțit ca frică,

Tot ce-a fost umilință,

Tot ce-i neputință,

Tot ce-a însemnat nesprijin,

Când eu strigam în suferință,

Am înțeles acum că tot ce am trăit

Au fost falsele iluzii, profund, adânc simțite...

Am strigat îndurare, am zis că nu mai pot,

Și-n fiecare urlet eu mai treceam un hop...

Azi Universul vine și îmi deschide drumuri,

El îmi deschide uși ce eu nu le-am văzut.

Am fost doar adormită și prinsă în dorințe,

Am acceptat, umilă, regulile scrise de suflete pierdute,

În a lor lăcomie, frustrare nerostită.

Azi Universul vine și îmi deschide ochii,

El îmi deschide drumuri și îmi arată locuri.

O face ferm și clar, o face cu blândețe.

Din drum de mă abat,

Mă îndrumă în alte locuri.

Încredere deplină în drumuri luminate,

Spre ușile deschise ce au un scop în viață.

Și îmi arată calea prin visele ce-s clare,

Din drum nu mă abate când pare eșuare...

Mă îndrumă cu blândețe, cu aer de iubire.

Mă lasă să decid când drumuri îmi deschide,

Și orice drum ales e sigur, protejat...

Căci am trecut prin foc, prin apă

Și teste am bifat...

O zi simplă

M-aș trezi dimineața

și m-aș bucura de razele soarelui

care intră pe geam.

Aș atinge cu pielea lenjeria patului

și m-aș bucura de simțuri,

cu capul aplecat spre soare

să simt căldura pe frunte.

Apoi aș face o cafea

și m-aș opri o clipă

doar pentru mirosul ei.

Aș fuma liniștită la cafea

cu gândul că nu îmi face rău,

privind cerul

și urmărind fiecare pasăre care zboară.

Aș privi copacii până în vârf

să văd dacă adie vântul,

iar dacă adie

m-aș bucura de adierea lui pe piele.

Aș deschide un caiet

și aș scrie versuri,

apoi aș picta prima imagine

care apare sub pleoape

în timp ce soarele mă încălzește.

Spre seară

aș suna omul iubit

pentru o discuție profundă la un ceai.

Apoi aș ieși la o plimbare

într-o seară caldă,

privind stelele

și luna.

Aș mai scrie câteva rânduri

și aș adormi goală,

mulțumită

de fiecare senzație

de fiecare trăire.

Azi îmi activez iertarea,

Pentru suflete de lut,

Și privesc cu înțelepciune,

Către tot ce m-a durut.

Înainte să dau drumul,

Înainte să mai doară,

Mă eliberez de ură,

De furie și ocară.

Mă întorc spre mine acum,

Transformând totul în aur,

Și cu suflu din adânc...

Prin iubire sa se întoarcă.

Am iertat tot ce mă doare, 

Azi mi-am fost o consolare, 

Am iertat și am dat drumul..

Prin procesul de schimbare.

Dar,iertarea-i conștientă,

E făcută din iubire ,

Tot ce m-a rănit pe mine,

Înapoi nici că mai vine.

Merg pe drum mai înțeleaptă,

Și renunț la răzbunare,

Plec cu lecția învățată,

Universul echilibrează cu a sa nota de plată.

Eu din stare de iubire,

Privesc cu înțelepciune,

Tot ce a fost ,a fost sa fie..

Liniștea e a mea schimbare.

Am închis cercul de ură,

De furie și trădare,

Umilință, neputință..

Mă îndrept spre a mea iertare.

Pe cărarea spre înainte,

Simt protecție și sprijin,

Acel cerc ce-i invizibil,

Pentru cei ce n-au răbdare.

Eu rămân același om, 

Ce merg calm și răbdător,

Pe un drum cu trandafiri,

Ce au țepi și nu mai dor,

Sunt răpuși de-al meu decor.

Efecte-n lanțuri ce ne strâng și ranile-s adânci,

Interiorul-i inundat de sânge si venin,

Iar corpul moale ni-l simțim,

De stringuri ce-s străine.

Efecte-n lanțurile groase, de-un ruginiu închis,

In timp culoare și-a schimbat,

Și-n corp s-au adâncit,

De ani nostri încărcați ,

Cu frică și rușine.

Efect in lanțurile groase, simțit spre al tău final,

Durerea,frica și trădarea prin viață te-au ghidat.

Privești cu atâta înțelepciune din stare de uimire,

Că acel efect de lanțuri strânse,a fost a ta trezire.

Trecători prin viața , trecători prin gânduri,

Azi se scurge timpul,și în timp ne scurgem..

Trecători pe-acasă, trecători la rude,

 Salutam în grabă,și mâine ii conducem...

Trecători iubim, trecători rănim,

Devenim înțelepți când îmbătrânim ,

Trecători in fuga, trecători încet 

Mergem înainte ,fara a fi prezenți.

Ne-amintim târziu,că veșnic nu trăim 

 Că avem timp puțin să ne și iubim,

Cand realizam,și deschidem ochii,

Devenim rapid trecători morții...