Sunt gelos !

A fost un vis?.

Un semn de undeva.?

Că te furase  ,cineva...

Și am pornit ca un  nebun ,

Cu gând adânc să mă răzbun:

Pe cel care îndrăznea ,

Să mi te ia ..

Cum de el nu știa ?

Că tu ești ,doar

Viața  mea .

Copilărie, ce departe ești...

Mai ții minte, când îți spuneam povești?

Trăiam un vis, alături de eroi faimoși

Ce ne spunea că adevărul, biruie minciuna,

Ne cultiva curajul,iubirea de neam și de țară,

Nu am crezut vreodată că am să plec afară...

Am reușit, mi-am făcut un rost, dar liniște nu am

Sunt doar un străin, mă întorc acasă...

Să cosesc iarba verde, din Valea Mare,

Să-mi cânte iarăși cucul primăvara,

Să aud pe drumuri vorbind  românește,

Să-mi salut vecinii, bunâ dimineața,

Casa bătrânească s-o întineresc...

Să vorbesc cu mama, să vorbesc cu tata,

Să le cer iertare c-am plecat...

Dar că-s fericit, că mă întorc în sat...

A-și face un târg cu viața mea,

Cu câți ani a mai rămas în ea,

Mă pot lipsi de ei, doar 

Să-mi dăruiască anii copilăriei

Anii inocenții și bucuriei.

Să am încă odată,familia iubitoare,

Tata să-mi spună povești trăite,

Mama, să-mi facă codițe împletite,

Frații mai mari,să mă scotă afară 

Să ne jucăm pân-în seară.

Dimineața să ne strpim cu rouă,

Să ne ascundem sub ștreșini când plouă

Florile grădinii să înflorească

Să lăsăm pe luncă oile să pască 

Să culegem florile de salcâm de pe coastă.

In vale este un mic pârâu 

Pe maluri freamătă flori ca într-un brâu 

Simțeam că toată lumea-i a noastră

Copilăria se hrănea cu de toate

Pe atunci trăiai, fără să dai din coate.

Mica turmă ne îndeamnă spre casă,

Seara, toți ne adunăm la masă

Mama cu drag ne privește

Sus pe cer stelele, negrul nopții îl gonește

Visele, doar de bine ne sfătuiește.

În viața de mai târziu ...

Nori grei, și un destin nechemat

Și-a făcut un prost obicei 

Au găsit că la mine le este bine

Ursita mi-a ostilă....ce să fac ?

Să mă răzbun ...sau să tac ?

Negru nopții se topește,

Umbrele își spală fața,

Zorii zilei, ne trezește 

Bună, bună dimineața.

Omenirea întreagă, parcă 

Se trezește la un semn,

Ziua vine se deșteaptă ,

Păsări ciripesc în pom.

Dau perdelele deoparte,

Lumina să intre în casă,

Printre florile din geamuri 

Muguri noi surâd în ramuri.

Primăvara se trezește, câmpia o înverzește

Vântul, suflă cald o adiere este,

Norii se gonesc, se înfruntă 

Supărați se iau la trântă.

Ciocâlia, sus prin aer se avântă,

Navighează printe nori, voioasă cântă,

Cucul, solist singuratic, se ascunde în copaci 

Ascultându-i recitalul, te opreși, și taci!

          Coboară cerul în adâncuri

          Când marea-i zbuciumată

          Răsar din apă două rânduri

          De valuri  destrămată...

          Aleargă în larg  chemarea

          Cu numele tău ,suspină  ecoul

          Sunt al tău, sunt al  tău...

Într-un infinit departe 

Jocul pare a fi hazard,

Miilor de ani lumină 

Încă un pas le-a trebuit 

Pe o TEERA neștiută

Și -au găsit un asfințit.

Printre galaxii,printre ceruri etajate

Suflete de oameni vii 

Cu priviri decente bate.

Raiu-i sus în ceruri înalte

Iadu-i jos și-i plin de smoală 

Și de multe ce-s păcatele 

Dau pe afară.

Oare unde fuge timpul, un hoț neprins,

Când ceasul ticăie: „tic-tac, tic-tac”, neobosit?

Se ascunde printre umbrele amintirilor nescrise,

Sau își caută adăpost în clipele de dor neîmpărtășit?

Oare unde se odihnește pacea uitată,

Când lumea se luptă în haos, neîncetat?

Printre ruinele liniștii de altădată,

Sau în inima unui copil, iubind necondiționat?

Oare unde se ascund visele neîmplinite,

Când zorii luminează orașul adormit?

În colțuri de suflet, speranțe rătăcite,

Se sting încet, sub cerul amorțit.

Oare unde zboară gândurile tăcute,

Când noaptea le oferă aripi, nevăzute?

Plutesc printre stele, în tainele ascunse,

Se pierd în abisuri, pe căi neajunse.

Oare unde se duce iubirea, un vas pierdut pe mare,

Când se stinge din noi, lăsând în urmă un nor de ceață?

Se întoarce în valuri, în cântece de leagăn,

Vindecând inimi rănite, aducând iar speranță.

📅 04-06-2024

Te-aș scrie 

Ca pe o poezie

Te-aș scrie

Să-mi rămână mie.

Să o pun în ramă,

Să o pun pe perete...

Te-aș privi cu mândrie,

Și cu fascinație

Propria mea creație!

Și daca te-aș uita

Odată ce trec anii,

Poate te-ar recita,

 Cineva

și mi-ar aminti

de patosul cu care te-am scris.

În ochii tăi ecouri de războaie dorm,

Iar pe obraji tăi curg râuri de durere

Ale celor ce te-au iubit în tăcere.

Soldați căzuți pe frontul muzei lor.

Căci ce e moartea dacă nu e demnă 

În scop, în fapt și în deplinătate.

O simplă a vieții nedorită parte,

Un ciclu îngropat în propria furtună.

Murind sub un albastru cer de sticlă 

În mângâierea soarelui de iarnă

O prea frumoasă iubire se sfarmă 

Purtând pe palme, fără viață, o clipă.

În cele din urmă Nelu o cunoaște pe Florentina,dragoste la prima vedere.Se întânleau 

la noi acasă; părinții lor nu știau. Florentina ,era ca o ciută speriată ,ochii erau temători.

Însă nici ei ,nu au apucat bătrânețele împreună Doar prietenia mea cu Nelu durează.

Eu  i am botezat  primul  copil ,pe Octavian ,ce-mi poartă numele .

          -Pe mine m-a durut mult despărțirea voastră -spune mama...

Cât s-a zbătut Gabi ,căt a muncit ? E u  am văzut eram lângă ea.Era ca un titirez dacă

pot spune așa :dimineața ducea copilul la creșă ,ședea  zi lumină la tarabă de cele mai

multe ori nemâncată să pună ban pe ban să cumpere mașină ,să meargă după marfă .

Și-a mărit afacerea,,avea mai multe locuri de desfacere cu mai multe vânzătoare  a pier-

dut controlul  au furat-o fără rușine.Era un om bun câștigase simpatia fetelor ce lucrau la

bancă care o anunțau cănd avea facturi la plată .Înebunită umbla după împrumut.Nu pot

să nu-i dau Cezarului ce al Cezarului și nici să nu -i recunosc meritele .A falimentat a luat

drumul străinătății  a muncit pe unde a găsit .S-a orientat ,unde ar putea obține un salar mai

bun și Fata Bibelou așa cum a rrămas pentru mine ,soacra ei ,a condus și conduce și azi ,

mașini -mastodont- :tiruri prin toată Europa .Draga mea Gabriela  zică lumea ce o vrea tu ești

un erou al acestori vremuri .

          În grrădina din fața casei se lasă înserarea.După  ploaia cuminte și caldă ,florile sunt

fericite; iedera împrăștie parfumul ei peste tot.Pe stradă  e tăcere, o tăcere ce rănește...

Oamenii stau în case,privesc prin sticla geamurilor  peisajul înserării .Suntem cu toți consem-

nați; purtăm  mănuși măști, avem voie să ieșim după treburi ,cu ptogram. E pandemie de

COVIT-19 ; stăm în casă și vedem ce se mai întâmplă  la televizor: câți s-au molipsit, câți au

murit, câți sunt în covalescență.

          Mâine va fi o nouă zi ,vom depăna alte amintiri; pe acestea nu le poate lua nimeni sunt

propietate privată .Ziua e pe sfârșite ,un sfârșit de primăvară.Narura este curată ,aerisită după

ploaie .Spre apus ,pe cerul înalt mai dăinue urme ale norilor în mișcare. Nici o adiere ; totul

pare neclintit .Nu e loc nici pentru un fir de praf,doar frunze, iarbă, flori.Nici gângăniile nu mai

sparg tăcerea ; doar câte un lătrat de câine.Apele scăzute ale Siretului curg anevoie spre

întânlirea cu Dunărea ,ceva mai jos.Urmează să înflorească crinii de mai  apoi bujorii,iar zore-

lele care se agață cu disperare pentru a apuca un loc mai bun la soare..Umbrele  negre ale

noptii își desfac faldurile tăcerii.La lumina unui bec ,mai răsfoiesc o carte; cartea e hrana

sufletului meu în singurătatea împusă Noaptea se odihnește , dar somnul nu vine.Mai controlez

o dată dacă am tras zăvorul la ușă și dacă geamurile sunt închse  Patul mă așteaptă ca un bun

prieten .Dincolo de geam ,beznă;Nici un fir de lumină până va răsări luna ,stăpâna nopții.

                                        șfârșit

Imi amintesc cum ochii tăi m-au fermecat

Încă mă țin captivă intr-un vis necurmat

I-am iubit cum isi iubesc stelele cerul

Cum vinul își iubește paharul...

Mi-amintesc de ochii tăi ca un cântec tăcut 

Cum mi-au furat sufletul și m-au pierdut

Azi în ei văd totul și totuși nimic

Ești prea departe, nu pot să te strig...

Mi-au rămas dorul ce arde, speranța ce doare

Un drum nesfârșit, o chemare

Al vieții mele, vis fugar

Norul ce umbrește al inimii hotar...

Nu pot sa-i mai văd, oricât aș spera

Rămân un secret, o dulce durere a mea

Și-n taina nopții, sub cerul cu stele mii

Ii port in suflet, ca pe-al meu destin...

Am incercat să-i uit, dar dorul m-a frânt

Ca rănile ce în noapte mereu se strâng,

Încerc, dar nu e vina mea

Că ochii mei doar pe-ai tăi ii visa.

Nu știu cine ești,

sau cum vei fi,

când pășești în afacerea asta numită „viață”,

când taci sau vorbești,

când rămâi sau pleci.

Ești aici și nu ești,

te pierd și te găsesc

în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.

Poți fi un albastru adânc,

ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,

sau un gri,

ca norii care nu se pregătesc niciodată

pentru ploaie.

Poate că ești un galben solar,

o febră a zilelor perfecte,

sau verdele acela umed de frunze,

pe care le ascunzi în buzunare,

ca pe amintiri ușor de uitat.

Te-ai vopsit în toate culorile posibile,

dar în toate tu rămâi doar tu,

o pată de culoare în fața mea,

o linie subțire de lumină

pe care o urmez în întuneric.

Nu știu cine ești,

dar știu că tu ești golul

ce mă umple-n totalitate.

Când sunt cu tine, nu mai am nevoie

de altă nuanță.

Când sunt singur,

nu mai caut decât să mă întorc la tine.

Poate că ești un amestec,

un curcubeu fugar pe care nimeni

nu-l poate descrie,

dar pentru mine, tu ești doar o culoare

în care mă pierd

și mă regăsesc mereu.