Printre umbre

De-aș putea din ochi să-ți fur câteva stele

Să aduc în noaptea mea puțin din tine,

Ar plânge cerul ploi amare când ele

Ar dispărea și-ar străluci doar pentru mine.

Atunci s-ar naște un război între mine și cer:

El să-și ceară stelele înapoi pe cerul înnegrit,

Eu neștiind că dacă pleci la război îndrăgostit vei muri…

Am murit.

Dar iată: noaptea tot fără de stele rămâne,

Căci m-am reîncarnat într-un tablou

Pe care l-ai pictat cândva, pe ascuns de cer…

Crezând arogantul că, în sfârșit, a învins.

Ți-am învățat privirea din nou.

Pe când mă luptam, îmi spunea dușmanul mie

Că tu faci ce vrei, că ai puteri nenumărate,

Că dacă vrei, poți face din mine orice…

Dacă crezi ca poți să faci din mine ce vrei

Doar pentru că ai ochii aceia mari, albaștri, frumoși

Cu gândul la care adorm în fiecare noapte.

Ai perfectă dreptate.

Bună dimineața, tu frumoasă mică,

Înainte să mă întâmpini cu fățuca aia serioasă,

O să mă transform  în noaptea care-a mai rămas într-o stea,

Să te îmbrățișez cu cinci brațe.

Hai nu fii supărată 🥺

Știu că am multe restanțe, ohooo, au ajuns să nu mă mai încapă,

Bine, mă predau, poți să mă duci la închisoare, condu-mă într-o celulă,

Dar înainte să pleci, lasă-mă să te despăgubesc,

Dă-mi mâna puțin, dacă tot sunt deja la închisoare, o să te trag înspre mine și o să te iubesc până mă ierți.

Voiam să-ți scriu aseară și să-ți spun că nu-mi vine să cred că mai e atât de puțin și o să te văd 🥺

Doar că simt așa că cineva este puțin îngrijorată,

Deși nu ar avea niciun motiv să fie, pentru că eu o înțeleg și nu aș pune-o niciodată într-o situație neplăcută…

Așa că îi propun să avem împreună o grijă mai fundamentală,

Și să ne facem griji pentru încălzirea globală,

Pentru că dacă continuă să crească,

Hmmm, ce-o să se aleagă de lumea noastră.

Eu ar trebui să-mi fac griji serioase,

Că rămân fără timp și nu am apucat să-mi cumpăr un bilet de rachetă,

Să mă mut de pe planetă.

Oare-i prea târziu să fiu misterioasă?

Te iubesc, soarele meu de vară

(cu țepi 😈)

Nu pune prea multă presiune pe tine, pentru că nu ai de ce…

Eu te iubesc așa cum ești, domnișoară cu multe gânduri,

Cred că ai uitat că am învățat de mult timp să te citesc printre rânduri.

Așa că fă orice te face să te simți mai bine,

Poți chiar să mă și eviți cu privirea și să mă lași al nimănui 🥺

(dar să nu-ți faci un obicei 😟)

Nu o să mă supăr, dar tot o să mă concentrez să-ți trimit pupici invizibili și să-i simți…

Cui o să mă spui 😈

Tu, care lipsești, de ce nu întrebi

De cei ce rămân prinși în rime,

De cei ce veghează nopțile fără somn,

Cu gândul la tine?

Tu ești motivul pentru care scriu,

Și-aș scrie în fiecare zi ce-i în mine,

Dar nu vreau să știi cât de mult îmi ești,

Cât de plin îmi e pieptul de tine.

Mă plimb în tăcerea ta ca-ntr-un dans,

Și eu tac… dar tăcerea nu-mi ține.

Mă ascund printre rânduri, să nu vezi cum ard…

Și ce dor mi-e de tine!

Gândul meu are dreptate,

Te-ar gândi pe nesăturate,

Sunt martor la el și actor,

Eu îl gândesc și îi sunt și autor.

Eu îl adâncesc, eu îl dorm

Ca să te aduc la margine de vis,

În ochii tăi plini de somn,

Mă arunc în cel mai dulce abis.

Îl cutreier pe căi infinite,

Când la deal, când la vale,

Tot abisul ăsta se întâmplă

Pe linia apei tale.

Îmi mențin părerea,

Gândul meu are dreptate,

Te-ar gândi pe nesăturate,

Oricum, te gândea deja,

Chiar acum se gândește…

Oare cum sună poezia asta

Citită cu vocea ta.

Oare cum ar suna o poezie

Compusă din gândurile tale?

Aș putea să o scriu eu pentru tine…

Trebuie doar să mă lași într-o zi să fiu vocea ta,

Să-ți pun o capcană de gânduri pe frunte,

Să-ți prind gândurile într-un stilou

Și apoi să le așez pe o foaie cu amănunte.

Pe care să le citesc eu pentru prima dată,

Pentru că la cum te știu, și pe bună dreptate,

SARI DIRECT LA ULTIMUL VERS

(Ro-alert pentru ceilalți cititori)

Poezia o să fie una cu multă personalitate.

Simt așa în această seară,

că cineva, nu spun cine,

oricum, o frumoasă mică,

e puțin îngândurată

și tristă.

Poate pe mine,

poate pe ei…

ceea ce nu știe ea,

este că simt de la 100 de km

când inimioara ei e tristă,

pentru că a mea bate cu a ei.

Și oricare ar fi problema,

de fapt nu problema e problema cea mai problematică, nicicum,

singura problemă este că nu pot să o iau în brațe chiar acum,

în timp ce îi spun

că o iubesc și așa supărată oricum,

dar cel mai frumos îi stă când prințesa mea,

se relaxează și nu-și mai face singură inima grea.

Știu că îmi vrea doar binele,

și mereu are grijă să-mi arate

cum poate, prin stele

(în cel mai subtil mod posibil😈)

căi mai ușoare, căilor mele grele.

Și pentru asta o iubesc încă

și mai mult tot mereu,

ea merită toată atenția mea,

și sper să știe că deși explorez lumea

și încerc să-mi găsesc drumul meu,

ea e chiar acolo cu mine în sufletul meu, într-un colțișor,

și e cu mine la tot pasul, și iubirea mea pentru ea face ca totul să fie mult mai ușor.

Oricum, citește mai departe dacă vrei să afli

trei moduri prin care mă poți face să plâng…

Oh, okay, ai citit, deci vrei să mă faci să plâng 😭

1- când ești îngândurată.

2- când nu pot să te împac că ești prea departe.

3- când se întâmplă ambele

Nici nu îți pot descrie

cât de dor îmi este să-ți aud vocea melodioasă,

sau câtă nevoie am

să mă privești cu privirea aia frumoasă.

Nu e corect să le ții doar pentru tine, știai?

Alintată mică, îmbufnată, tristă, supărată…

cu chip rupt din rai.

(nu e o amenințare, dar dacă continui așa, o să trebuiască când te văd să te iau de mijloc, să te aduc mai aproape și să-ți șoptesc romantic la ureche că… o să-mi mai caut încă un job 😈).

Somn ușor, prințesă frumoasă de care mi-e așa un doooooor… și pe care așa o adoooor)

Bună dimineața, frumusețe!

Bună dimineața!

Bună!

Bun

Bu

B…

ahhh… nu pot să opresc dimineața

să nu se termine,

Așa cum nu pot controla

nici dorul pe care-l simt pentru tine.

Undeva, în dimineața asta superbă,

E cineva și mai superb,

Și nu știu inima mea cât mai duce

Să nu-i vadă zâmbetul ăla dulce.

Aș fi așteptat până diseară să-i scriu,

dar m-a cuprins

așa pe neașteptate

un sughiț

și nu o să mă risc

să știu că omul meu preferat,

e supărat sau trist.

Sper că știe că îl iubesc,

și că e primul meu gând dimineața

când mă trezesc,

Și că pe mine, atunci când tristețea

încearcă să mă întunece,

Îmi imaginez cum îl strâng tare în brațe

și îmi trece.

(fără să exagerez sau să te sperii, dar mi-am imaginat asta de atâtea ori deja,

încât îmi datorezi până acum cam un milion de îmbrățișări, treaba ta 😎)

Ce mult a mai trecut de când tu ai plecat

Și ai lăsat în urmă doar amintirea,

Acelor ani când mult ne mai iubeam

Făra-găndi că va veni și despărțirea

Eram atât de tineri, doi visători

Trăind prezentul, crezând în viitor,

Fără a ști că-n astă lume strâmbă

Nimic nu este veșnic și totu-i trecător

Duminica o așteptam cu nerăbdare

Să mergem la un film și la plimbare,

De mână să o țin și să ne-mbrățișăm

Să povestim și-apoi să fur o sărutare

Timpul s-a scurs, n-a stat pe loc

Și ne-a trimis la studii pe-amândoi,

Pe mine-n țară, iar ea peste hotare

Și ofilit a fost a nost trifoi cu patru foi

Pentru o vreme am ținut legătura

Sperând încă-n iubirea mult visată,

Dar când ochii verzi nu se mai văd

Ușor și dragostea dispare și e uitată

Așa s-a terminat iubirea noastră

Și pot să zic că inainte să înceapă,

A fost una curată, pur nevinovată

Ce a lăsat o lacrimă sub pleoapă

Acum când răsfoiesc prin amintiri

Mă simt atins de-o tandră nostalgie,

Sorb din cafea și scriu aceste rânduri

Și multe povestim cu a mea soție!

Ca o frunză frântă 

Ruginit-am timpuriu

Sub stropii ce frământă

Din cerul cenușiu. 

În vârtej mă poartă 

Pe căi întortocheate 

Bătătorita soartă 

De vise -nlăcrimate...

La răspăntie de drum 

Mă saltă văntul, aprig,

Suflând din bucium,

Mă-nvăluie de frig...

Lipsită de căldură, 

Mă pierd în neputință, 

Pe ramura ce tremură 

Sorbită n neființă..

Golașă de culoare

Ce ma-mplinea odată;

Azi mistuie sub soare 

Iubirea mea uitată...

Vântul scârțâie din scoarță, 

In toiul nopții pus pe harță. 

Smulge ramura, o frânge, 

Pomul întristat, o plânge.

Stropi tăcuți de ploaie 

Cerneau din bolta cenușie 

Curgeau pe zid șiroaie, 

Țopăind prin bălărie. 

O stafie da târcoale 

Pe la fereastra fumurie, 

Rasucindu se n spirale,

Stârni duhul de furie. 

Um om al străzii o zări 

De sub jgheabul din carton;

Dar poate i se năzari 

Din hiba unui neuron?..

Zăcu din nou in toropeala 

Pe o scândură mucegăita;

Gându I se puse pe tanjeala 

Pentru inima i rănită..

Îți scriu această ultimă scrisoare,

Când stropi de mai se bat de geamul rece,

O ploaie lungă-n noapte se revarsă,

Iar timpul nostru fără rost se trece.

Pe străzi pustii s-aprind lumini de ceară,

Iar umbra mea pe ziduri se lungește,

Mă-ntreb a câta oară-n astă seară

De ce destinul crud ne despărțește.

Te caut în parfumul de salcâm,

Ce-acum se stinge-n picături amare,

Pășesc pierdut pe singurul meu drum,

Fără speranță de ninsori de floare.

Trecut-au zile, luni și ani la rând

De când n-am mai văzut a ta lumină,

Rămân uitat și singur înserând,

Cu inima de dor și jale plină.

Și plouă trist peste pământul ud,

Cum plânge cerul vremilor trecute,

În șoapta nopții glasul ți-l aud,

Pierdut în amintirile pierdute.

O, de-ai veni ca-n timpurile vechi,

Să-mi mângâi fruntea plină de suspine,

Dar bat doar stropii ritmic în urechi

Și nicio șoaptă nu mai vine.

Se stinge-n zare ultima scânteie,

Amurgul rece cade peste noi,

Rămâi o umbră pe o tristă alee,

Iar eu un călător bătut de ploi.

O tristețe necruțătoare

Sufletu-mi vrea să doboare,

Și-și împlântă ghiarele

Precum colții fiarele.

Iară inima-mi suspină

Căci nu are o grapină

S-acosteze gândurile

Ca să-mi aline rănile.

Ziua totul se destramă,

Noaptea totul pare dramă,

Luna, nu mai luminează,

Soarele nu mă mai minunează.

O! Tristețe, haide fugi,

De la mine să te duci,

Tocmai într-un alt hotar,

De tine să n-am habar.

Fugi la alții ce te vor,

Căci, mie mi-e tare dor

Să văd câmpul plin cu flori

Și soarele ieșind din nori.

Să am zâmbetul pe buze,

Gândul vesel plin de muze,

Și în caldu-mi suflet să fie

Doar cântec și armonie.

Iară inima-mi să bată

Zgomotos, ca și-altădată,

Pentru un strop de convorbire

Și o clipă de iubire.

Mușcă din mine timpul rece și-o durere

Topește ceasul amintirile fumând

Convoacă rănile pătrunse la tăiere

Se conformează nepăsării suspinând

Curge tăcerea preligându-se cuminte

Liniștea picură durere sângerând

Îneacă vorbele sfârșite de cuvinte

Usucă stările confuze respirând

Pierind culorile sucombă transparente

Cade lumina dezmembrându-se arzând

Rămase petele albastre conștiente

Pictate orb de o durere persistând

Zboară prezențele urcând independente

Umblă pe aripile timpului visând

Pleacă scrisorile-ajungând indiferente

Durerea stoarsă pe o foaie ascunzând

Mâhnite gândurile calcă neglijente

Uitarea nu le risipește măturând

Privirea capătă sclipirile absente

Durerea sapă adevărul ucigând