GLISSANDO

Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie

La cumpăna visului nebănuit de nimeni

am lăsat mărturie urmele  petalelor de flori de iasomie  

Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi  

Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit  

Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…

Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului

 Peste arcadele smulse  din orbitele vechilor ziduri

peste care nimeni nu poate trece de două ori

Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum

Purtat  în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum

(Pe Pont D’ Avignon)

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

În fiecare zi ne naștem în alte ființe

Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi

În fiecare zi, devenim alte personaje,

Mergând consensual pe aceleași drumuri

Doar că ele devin fără să vrem  mereu altele,

Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase

Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,

Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor

Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor

Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.

 Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri  

 Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric  

 Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați  în alte inimi  

Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare

În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,

sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit

Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele

Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Februarie 2024 BRASOV

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Oare de ce e-atât de liniște pe buze

De ce-s uscate toate vorbele de-amor

Oare de ce cuvântul umblă să se scuze

Oare de ce tăcerea caută sonor

Oare de ce sunt amintirile ursuze

De ce privirile sunt umede de dor

Oare de ce lacrima nu învie frunze

E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor

Oare de ce răsar luminile difuze

De ce ard stelele plutind amăgitor

Oare de ce visează nopțile confuze

În grabă zilele gonesc ucigător

Oare de ce tristețea vrea să mă recuze

De ce trecutul pune umbră-n viitor

Oare de ce prezentul n-are călăuze

Se pierde urma rătăcind întâmplător

Oare de ce iubirea pare să se-amuze

De ce lovește clevetind umilitor

Oare de ce simte nevoia să refuze

Zâmbind mi-aruncă existența în decor

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

M-am săturat de poezii silite de amor

Şi-mi vine un gând sinistru să le omor

De deşuete, nesimțite versuri prea scârbit

Vreau să le-adun pe-un rug în asfințit

Vreau să le-adun grămadă pe-un altar

Să le dau foc crepuscular

Să las mocnit Poetul, să se călească în jar, resuscitându-şi versul

Să încânte iar în farmec de cometā pe însuşi Dumnezeu

Primordial

De-o parte eu, un muritor,

în antiteză

Veşnic

Universul.

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Azi voi merge la plimbare,

Pe poteca cea norocoasă,

Aici am căpătat eu un sărut,

Și-a-nceput iubirea noastră

Era pe vremea studenției,

Când inima mi-a fost furată,

De chipul și ochii unei fete,

Care apoi mi-a devenit nevastă

Și bine îmi aduc aminte,

Că era  zi și era toamnă,

Vântul ne adia în plete

Ce fericiți eram noi doamnă

Pe poteca mică amintită,

Ne-am mărturisit iubirea,

Eu spunând ceva în șoaptă

Ea ducând în jos privirea

Stiu c-am roșit întâia oară,

La vorbele ce le-am rostit,

Și a durat multe minute,

Până ce eu mi-am revenit

Țin minte se uita în jur,

Nimeni cu mine să o vadă,

Când noi cu foc ne sărutam,

La căpătul potecii în livadă

......................................

La plimbare am fost noi doi,

Să-ne-amintim de întâlnire,

De ale noastre cuvinte dulci,

Ce le rostim și azi fără oprire

Acum după atâția ani,

Când pe potecă am pășit,

Ne-am sărutat a mia oară,

Simțind că-s tare fericit

Ce povestesc e purul adevăr,

Trăit de mine și-a mea soție,

Vorbesc de alte vremi și obiceiuri,

Când o iubeam în crâng... pe-a mea Marie

Un ilustru necunoscut a spus cândva

Ca Dorul e cea mai frumoasă declarație ce o poți face cuiva

Și de Ziua Dorului aș vrea să îi răspund 

Că Dorul e frumos atunci când pot să-l spun...

Dacă dorul n-ar mușca din piept,

N-am sti că iubirea e un foc nedrept,

Că lipsa cuiva poate frânge-ntr-o clipä

N-am ști cum e din lacrimi să faci risipă.

Dacă n-ar sângera tăcerea dintre noi,

Am crede că timpul ne ține eroi,

Dar nu, suntem frunze în vântul rămas,

Pierdute de dor... fără un bun rămas.

Fără dor, n-am ști că un nume rostit

Poate fi rugă si in acelasi timp un chin,

Că un zâmbet pierdut într-o oarecare zi 

Ajunge să doară cât un infinit.

Dorul e rana ce nu vrea să se-nchidă,

Iubirea în formă de rană deschisă,

E ce-a rămas când ai plecat tăcut

Tot ce nu spune un "mi-e dor" pierdut.