Cu natura

Vântul adie încet prin ferestre,

Purtând parfum de iubire și dor,

Eu mă pierd în adâncul nopții,

Iar noaptea ta îmi zâmbește ușor.

Te caut în gânduri și mi-aș dori

Să te împiedici cu noaptea ta de-o stea,

Să te topești în palma mea de iubire,

Și apoi să te întorci la loc în lumea ta.

Adorm abia când cerul se-albăstrește,

Dar noaptea încă mai are puterea de-a exista,

Cu ochii mei îndrăgostiți de tine,

Mă întorc și eu în lumea mea.

Și te aștept și-n noaptea care vine,

Să te strecori puțin din gândurile mele

De n-ai să vii, vei reveni oricum,

C-am încurcat nopțile între ele.

Simți și tu liniștea din noaptea asta?

Pe pământ parcă se tace altfel

Și pentru prima dată își schimbă perspectiva și privește în sus,

Nu mai așteaptă priviri înspre el.

Cerul e aglomerat mai ceva ca într-o zi de luni dimineața în cartier,

Luna și soarele… doi romantici,

Au întâlnire “secretă” pe cer.

Aș fi spus că își dau întâlnirea așa de rar pentru că sunt timizi,

dar ar fi culmea,

Când ei se sărută și se privesc

de față cu toată lumea.

Și pe lângă asta, în această noapte

întâlnirea lor se sfârșește cu ploaie de stele,

Stele uriașe, diforme sau mici,

cu cozi de pisici.

Mi-am pus doar o dorință,

Am luat în calcul că și-au mai pus și alte ființe…

Să-ți rămână ție mai multe dorințe.

(Deci nu uita să-ți pui în seara asta, multe, multe, multe dorințe).

(Și nu uita să cauți: Nasa, picture of the day)

Și doar ca să știi, dacă eu aș fi luna și tu soarele,

pământul n-ar duce lipsă

în nicio zi de eclipsă,

Că prea mi s-ar face dor de tine

Și prea mi s-ar adânci craterele de tristețe profundă,

Până când din lună frumoasă, rotundă aș ajunge

o gaură neagră urâtă,

Așa de urâtă încât părinții nu și-ar mai amenința copii cu bau-bau cum au făcut din totdeauna,

Ci le-ar spune că dacă nu sunt cuminți,

se coboară luna.

Oricum, sunt geloasă pe eclipsa lor,

Ei s-au văzut, dar eu nu te-am mai văzut pe tine de nu știu…

un infinit de zile

Și alte câteva mai sunt…

În inima mea se formează în fiecare zi noi cratere,

Când dispari de peste tot atât de mult🥺

Aproape uitasem că-i toamnă încă,

Pe poteci… frunze căzute, tăcute.

Trec oameni și le calcă-n picioare,

Dar cine să le ajute?

Te văd într-un colț de alee, sub tei,

Cea mai frumoasă dintre frunze, și-mi spui,

Să nu te calc, că încă mai vrei

Să mângâi o rază de soare, întâi.

Rămâi lângă teiul bătrân și uscat,

O frunză pierdută în toamnă… și-mi doresc

Să trec cu grijă pe lângă tine,

Să nu te strivesc.

Dar nu pot să te las pe alee,

Te iau cu mine, cu grijă, încet,

Lumea tăcea, timpul se oprise,

Și eu te purtam toamna… în buzunarul meu drept.

E toamnă pe pământ, între noi,

Din cer primul strigat al iernii răsună,

Copacii desfrunziți și înfrigurați

Poartă doar haine trecătoare de brumă.

Nepregătiți, s-ar ascunde

De zăpadă, de iarnă, caută soare,

Și mă întreb de ce se tem atât,

De prima ninsoare.

Știm prea bine că primii fulgi de nea nu rezistă,

Doar îmbracă pentru puțin lumea

Într-un decor gri, în sine.

Iar eu, prins în acest peisaj,

Mă gândesc ba la toamnă, ba la prima ninsoare, ba la tine.

Mă plimb printre copacii goi

Și îi aud murmurând între anotimpuri:

Le e frică de iarnă, de frig, își șoptesc,

Dar nu știu ei că prima ninsoare

Nu-i mai rece decât să fii aproape

Și să nu pot… să te privesc.

Mă întreb ce faci când vara te alintă,

Când razele se-aștern pe trupul tău ușor,

Când soarele, de tine se frământă

Și noaptea te cuprinde-n vis domol.

Mă întreb cum dormi și dacă-n liniștea adâncă,

Te-mbrațișează stelele pe rând,

Și dacă noaptea, tăcută și blândă

Îți mângâie obrazul c-un sărut.

Mă întreb ce simți când gândul te atinge,

Când dorul meu te cheamă-n tainic fel,

Când cerul te veghează și te simte,

Și eu te scriu, de aici, pe-un colț de el.

Mă întreb ce faci când nu ai somn,

Când te asemeni cu o furtună,

Când luna îți șoptește încetișor:

“Închide ochii… noapte bună!”

Uitându-mă la noaptea de afară,

La tavanul care știe tot ce ți-am scris,

La stelele care-mi șoptesc de tine seară de seară,

Mă întreb câte cuvinte au fost prea mici și nu te-au cuprins.

Mă întreb câte încă nu am apucat să-ți spun,

Câte poezii nescrise despre tine încă sunt pline.

Nu mă întreba de ce, doar vreau să știi…

Mă gândesc la tine.

Aș fi vrut să existe cuvinte mai mari,

Să pot descrie in versuri lumina din care ai apărut,

Să prind scânteia ce arde în ochii tăi,

Și tot ceea ce însemni tu.

Poate că nu am reușit să-ți spun tot ce simt,

Dar sper că am reușit să exprim bine,

Că, dintr-un cer plin de stele,

Tot mi-ar fi dor de tine… și

Mă tot gândesc că atunci când o să te văd

O să simt bucurie, dar…

O să și… mor de rușine.

Sentiment ce n-am știut 

Că va veni iar din trecut 

Va tulbura prezentul 

Într-un drum neîntrerupt.

Iubesc tot ce e al tău 

De la parfum, până la cuvintele de rău

De la buze, la atâtea jurăminte 

Crezând că vei rămâne 

Pana când vom ajunge în morminte.

Nu spun, dar ți-am greșit 

Știind că nu vom fi la nesfârșit 

Ti-am explicat mereu, negreșit 

Tot ceea ce am depășit.

Tu ai ales, nu ti-am cerut 

Să fii acolo neîntrerupt. 

Amor nebun ce vrei tu singuratic trubadur

De la un biet rătăcitor îndrăgostit,

Ce-și cântă trist însă ferice totuși a sa iubire nescrisă încă,

Ce zilnic promite colorate nebunești plăceri,

Cu gingașele săruturi dar și mângâieri,

Și strânse îmbrățișări?

Amor,amor,amor mai bine mor

Făra iubita mea cerească cu aripi ca de înger,

Ce-n zborul ei mă poartă și pe mine la pieptu-i cald precum o mamă-și poartă pruncul...

Amorul este dorul dar și Raiul...

Cum să trăiesc iubito fară tine?

Doar moartea poate șterge suferința despărțirii seci și reci,

Ce n-o concep vreodată!

Amor,amor amor,ești tu blestem ori binecuvântare?

Te cer,te cânt și iar te chem

Fie râzând sau suspinând,

Te rog rămâi la mine!

(5 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

nu ar exista colțuri de întuneric,

doar lumina unei iubiri nemărginite,

care curge din adâncuri, fără sfârșit.

Aș oferi fără să aștept,

fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,

fără teama de a rămâne gol,

pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,

ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,

cu acea blândețe care știe să mângâie,

dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.

Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,

împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,

acoperindu-te cu valuri de încredere.

Iubirea mea nu e o poveste,

e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,

o flacără ce arde de milioane de ori,

dar niciodată nu se consumă.

E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,

dar totuși e acolo, în fiecare respirație.

Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,

lumea ar fi un loc fără granițe,

fără frici și fără regrete,

în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,

și ar înflori din fiecare fereastră,

din fiecare pas, din fiecare gest.

Iubirea mea este acel loc în care

nu trebuie să te schimbi,

pentru că tot ceea ce ești este suficient,

pentru că iubirea mea te cuprinde

fără condiții, fără „dar”-uri,

fără „poate”.

In Iceland am plecat neechipat

De tot frumosul ce mi s-a dat

Sufletu-mi cânta de bucurii

Mintea-mi se îngusta in teorii

Și în tot acest frumos frumos

Nu am crezut ca loc mai are

Și alt frumos!

Părea totul plin,

Oricum mult peste ce îmi e alin…

Si bizar, brusc și dintr-o data,

O Aurora înstelată

Un cer întreg ea a umplut,

Incet încet…

Firesc,

simplu

și divin…

Tot cerul îmi era acum mai plin.

Și luminând în jur,

Se lumina si ea pe ea,

Și tot mai tare strălucea.

E cunoscut de prin vechime

Ca mintea,

nu poate să cuprindă sufletul..

Și ea, pe atuncea nu prea vedea

Ce tot mai tare strălucește

Ea.

Cerul ei,

Sufletul ei,

și în jur

totul lumina.

Și nori negrii de furtună când veneau

Se așezau…

Ploua putin…

Și apoi plecau…

Tot în lumina de senin!

Strat după strat

De Viu colorat,

Verde, roșu, mov, galben și auriu

Totul se-nvaluia în

Zâmbet și râs zglobiu

În clipe infinite

De firesc.

Inima-mi cânta

Mintea mi se rupea

Momentul era perfect

Când în zăpadă a luminat

O Aurora lucitoare

Cu zâmbet de copil

Într-o fervoare

Un înger ce îngerași făceai

Ea-i Aurora-mi boreală,

o ființă ancestrală

Sub mirajului căreia mă înclin

Îi mulțumești ca te-a lăsat s-o vezi

Pe cerul plin de alb și verzi

Și plec în lume incurcat,

Dar mult mai bogat

Căci viitor lumesc nu e

Dar dar etern angelic ea rămâne

Pe ceru-mi mai înstelat

Și luminat.

Te voi iubi așa de mult,

Cu timpul voi fi drogul tău,

Nu vei mai vrea cu ușurință să exiști,

Fără să pui puțin la o cafea,

O linguriță din aroma mea!

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)