VARA DE SCRUM

Ridic paharul, plin de umbră, în tăcere,

Spre cel ce-a coborât sub lespedea de ger,

Un vin de jale, fără gust și fără miere,

Închin, în noaptea asta, ultimul mister.

Nu tremură lumina în cupe de cristal,

Ci moartea se răsfrânge, în ochii înghețați,

E masa-ntinsă pentru-un oaspete fatal,

La care toți, devreme, vom fi invitați.

Pământul își primește tributul de argint,

Iar viața e un zgomot ce piere în ecou,

Sub flori de piatră care nu ne mai mint,

Vom bea din cupa somnului, din nou.

Să curgă timpul, negru, prin vene de pământ,

Să bem pentru uitarea ce ninge peste nume,

Un toast pentru cuvântul rămas fără cuvânt,

Și pentru cei ce n-au mai vrut să fie-n lume.

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

Timpul se scurge ca uleiul pe străzi 

Intre blocuri ce par niste dinți de granit,

Suntem cifre pierdute în lungi repetiții

Într-un oras ce-a uitat să fie locuit.

E neagră secunda ce cade din ceas 

Ca o picătură de smoală pe mână

Niciun ecou din noi n-a rămas, 

Doar tăcerea e peste tot să stăpână.

Metroul înghite umbre grăbite 

Spre gări ce nu duc nicăieri, de fapt 

Sunt orele reci, de ciment mestecate

Într-un prezent ce ne tine captivi sub asfalt.

Si-n vârful antenelor, noaptea se-asază 

Ca o pasăre grea, cu aripi de plumb 

În timp ce orasul, de fier, delirează 

Visând un sfârşit într-un negru profund.

Sufletul - o clădire cu geamuri sparte, 

în care vântul cântă-un mars funerar, 

E-o toamnă pe holuri, e noapte, e moarte,

Și plânge-un ecou într-un gol secular.

E rană adâncă, e rană de smoală 

lar inima-i clopot cu limba de fier, 

O rană ce curge, o rană ce scoală 

Fantome bătrâne sub bolti de mister.

Simt cum se scurge, ca plumbul topit

Speranța-ntr-o baltă de negru noroi 

Sunt singur în mine, sunt un rănit 

Într-un război purtat între noi.

Si plouă... si ninge cu scrum de amintiri

Peste un suflet ce-a ars de tot 

Rămân doar ciudate si reci tresăriri 

Intr-un cavou din care să ies nu mai pot.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

Peisaj dezolant.

Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.

Unde sunt?

Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?

Condamnati la o viata anosta,

plina de regrete si te intrebi:

De ce?

Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,

iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta

pe coloana.

In minte infloreste o evolutie,

dar printre spini si buruieni necuratate.

Si cand incearca sa se intinda

spre alte simturi

o confrunta ganduri vechi, imprimate

intr-o minte seaca si confuza

care nu intelege ce e o schimbare.

Si ii intorci spatele ghidat

de-un spirit greu al vremurilor stinse.

Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta

de inaintare.

Privesti pe geam.

Un peisaj dezolant,

cu blocuri triste si suflete

captive in corpuri si mai triste.

Toate cele adevărate,

De noi, repede uitate..

Le-am lăsat, ne-am depărtat...

De rău ne-am apropiat.

Căci cu vicleșugul mare,

Ne-a mințit pe fiecare,

Ne-a atras în cursa lui,

Luând calea binelui...

Cei ce așa au ales,

Se va vedea la cules.

Căci ce semeni, vei avea,

La cules în viața ta.

Intoarcete nu-i târziu,

Să îți schimbi alegerea,

De-ți dorești ca viața ta,

În veci să o poți avea .

Căci cu domnul de alegi,

Lucruri bune-ai să culegi.

Raiul îl vei dobândi,

Și în veci, vrednic vei fi.

Crede vei primi mereu,

Fiindcă bunul Dumnezeu,

El este al tuturor,

Și ne vine-n ajutor.

Tremura sufletul de durere 

Iar capul sus eu îl țineam,

Ma rugam pentru un pic de putere,

Strângem din dinți ,dar nu renunțam ...

Asa am pus punct la nelegiuiri...

Și lacrimi eu n-am mai vărsat .

Și după atâtea biciuiri

Eu capul jos nu l-am lăsat ...

Am devenit un om din piatră 

Cu inima îmbrăcată-n fier

Nici câinii azi nu ma mai latră 

Si sufletul mi-e de oțel....

Azi înger sunt cu aripe răpuse,
Încătușat de vechi dorințe-apuse
Pe catafalcul negru cu-amintiri
Nu mai tresar, rămân fără simțiri.

Închis-am în durere absolutul
Si ferecatu-i-am neprevăzutul
Căci ce mai poate astăzi iar trezi
Un suflet ce începe-a putrezi?

Poate că de călca-voi spre eternitate
Voi regăsi în stele-ntunecate
O mică rază de lumin-aprinsă
Ce-o să învie flacăra mea stinsă.

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Die Lektion über den Würfel

Ein Stück Stein wird genommen,

er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,

leuchtet mit Homers Auge,

es wird mit Strahlen geschabt

bis der Würfel perfekt herauskommt.

Danach küssen sie den Würfel unzählige Male

mit deinem Mund, mit dem Mund anderer

und besonders mit dem Mund der Infantin.

Danach wird ein Hammer genommen

und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.

Jeder, aber absolut jeder wird sagen:

- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre

wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!