Singurătatea

E beznă-n zori și-n miez de amiază,

Pustiu e satul cel întins pe vale,

Icoana-n drum cu ochii goi veghează,

Cum vântul șuieră prin case goale.

Fântâna plânge singură sub vii,

Biserica demult stă încuiată,

Iar ruga nu mai suie către fii,

Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.

La stână urlă lupii după oi,

Iar clopotul stă mut și fără sfoară,

Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,

Pe strâmta și tăcuta ulicioară.

Prin gardul frânt e câmp de păpădie,

La geamul școlii crește-un rug păgân,

Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,

Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.

Sub streșini plâng ulucele crăpate,

Iar dușumeaua urlă după pași…

Ce boală Doamne ai vărsat în sate,

De sunt pustii și fără de urmași?

Când totu-i scrum și vremea se destramă,

Rămân doar versuri plânse peste noi,

Și-n zori de vis așternem val de ploi,

Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.

Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,

Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,

Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,

Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.

De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,

Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,

Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,

Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.

Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,

Când luna plină va pătrunde-n valuri,

Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,

Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.

Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,

Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,

Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,

Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.

Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,

Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,

Hai prinde-mă de mână și vino după mine,

Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.

Aud o muzică-n adâncuri, cu sunete divine,

Ce curge-n valuri blânde din harpe nevăzute,

Prin aerul de vis plutesc miresme pline,

De fructe-nmugurite și doruri neștiute.

Pe munți de chihlimbare, sub ceruri de opal,

Coboară-un soi de pace ce nimeni n-o cunoaște,

Și inima-mi tresare, uitând de-al iernii val,

Cuprinsă de-o tăcere ce arde și renaște.

Dar visul se destramă... și iarna iar pătrunde,

Cu răsuflări de gheață, cu nori de fum albit,

Și tot ce-a fost lumină, se frânge și se-ascunde,

În umbra unui gând ce-n minte a murit.

Și-n mijlocul visării, o catedrală veche,

Se-nalță din troiene cu turle de cristal,

Iar clopotele-i sună, șoptindu-mi la ureche,

O liturghie sacră din locul meu natal.

Plutesc prin aer coruri de îngeri nevăzuți,

Cu aripi translucide din ramuri de lumină,

Iar luna-i albă toată, cu ochi imenși, tăcuți,

Și printre vălul nopții îmi pare o regină.

Atunci în mine-ncepe o rugă-nfiorată,

Un dor ce nu-i al lumii, ci-al cerului uitat,

Şi-n palma mea de gheaţă, ușor cutremurată,

O stea coboară tainic, și-n ea m-am cufundat.

Şi brusc frumoasă iarnă, cu chipul alb de ceară,

Privește cum pe aripi mă poartă un alt zeu,

Apoi, începe tristă, cu fulgi imenși să cearnă,

Și oameni de zăpadă răsar în locul meu.

Pe-o uliță ascunsă, visurile curg,

Cu răsuflarea iernii înghețate,

Iar timpul mut, ca un uitat amurg,

Se stinge-n glasuri deformate.

Copacii poartă straie de-argint viu,

În dansul lor sub lună tremurândă,

Iar noaptea țese văl, albind pustiu,

Un univers ce pare că se-afundă.

Din hornuri se ridică aburi grei,

Cântând povești de dor și de iubire,

Iar undeva, în hăul unei văi,

Un lup își urlă haita spre unire.

Și-n toate-aceste clipe de veghere,

Se naște iarăși visul neatins,

O iarnă care cheamă la-nviere,

Pe omul ce din sine s-a desprins.

Din geamuri mici, priviri ce se ascund,

Veghează noaptea albă și tăcută,

Iar crivățul tot cară înspre prund,

În dansul său zăpada proaspătă cernută.

Departe, clopotul răsună tremurat,

Și ninge-ncet, ca-ntr-o chemare sfântă,

Tot satu-i alb, și parcă s-a 'nălțat,

În lumea celor care nu cuvântă.

Pe umeri mi-au crescut păsări de ceară,

Le simt cum se topesc când chem dimineața,

Și-n fiecare picur al lor se strecoară,

Lumina din steaua ce mi-a dat viața.

Mă scurg prin oglinda dintre sânge și lut,

Căutând printre vene un mic adăpost,

Dar timpul, bătrân, cu-n ochi absolut,

Îmi arată că sunt născut cu un rost.

Sub pasul rămas, se aude pământul,

Ca o inimă veche ce-și numără anii,

Și din ceruri, încet, curge Cuvântul,

Un sunet al morții ce se adapă din cranii.

Pe tâmple mi se adună în cercuri cenușa,

Și tot ce-am iubit se preface în nori,

Las morții deschise fereastra și ușa,

Dar ea îmi trimite, doar tăceri și fiori.

Sub pleoape un râu fără margini se frânge,

Din lacrimi de plumb și seri de nesomn,

Iar trupul se zbate, apoi se răsfrânge,

În lumina venită din întâiul atom…

Suferința mi-a coborât în vene ca un fier înroșit,

și mi-a ars inima până a rămas doar jăratec. 

În cenușa cărnii am găsit lumina,

nemateria pe care Dumnezeu își sprijinea capul.

Am atins omul în zbuciumul său ascuns,

și i-am simțit lacrimile ca pe niște ploi ascunse sub piele. 

L-am iubit, abia când l-am văzut sfărâmându-se,

când lacrimile sale nu mai erau apă, ci răni pe obraji. 

Am privit creația și am văzut că totul respiră:

copacii aveau vene, izvoarele inimă, iar pietrele memorie;

În mugetul văii am auzit întâiul meu scâncet, și m-am rușinat — 

eu, pulberea, voiam răspunsuri.

Apoi, am căzut în mine până la ultima treaptă a suferinței,

unde urletul devine tăcere. 

Acolo am simțit mâna Lui — rece, dar vie — ridicându-mă

nu ca pe un slujitor, ci ca pe un fiu.

Spune-mi tu singuratate

Cat sa mai indur tu spune

Si necazuri, suparari

Nu mai pot privi in zare

Dar indur incet si spun

Nu mai stiu ce sa mai fac

Si ce viata imi va da

Ca un cal fara stapan

Ma avant in al tau drum

Si ma las purtat de tot

Si de valuri si de foc

Viata mea e ca un gol

Iar incet eu nu mai pot

Vreau doar sa ajung acasa

Unde e viata frumoasa

La familia mea departe

Unde ma primesc in brate

Si imi spun ca va fi bine

Viata sa treaca cu mine

Prin necazuri, greutati

Sa ii fac mandri pe toti

De-atâta vreme Ne privești de sus,

Și sufletul mi-e frânt de-atâta jale,

Mă uit la Tine, bunule Iisus,

Și plâng pe-a suferinței grele căi.

Ajunge, Doamne! Mult ai îndurat,

Prea mulți spini pe frunte Te-au durut,

Prea mult o lume-ntreagă Te-a scuipat

Și-n palme piroanele Te-au frânt tăcut.

Mi-am adus o scară... grea de lemn,

Și-o sprijin azi de crucea ce te chinuie,

Fără să cer la nimeni vreun îndemn,

Mă urc la Tine, plin de-un dor senin.

Mă urc grăbit să Te cobor de-acolo,

Căci nu mai pot să-Ți văd rănile vii,

Să șterg cu lacrimi chinul Tău și doru-mi,

Și-n brațe să Te-aduc printre noi, copiii.

Ajunge, Doamne! Te voi da jos eu,

Să-Ți scot coroana aspră de pe frunte,

Să port eu astăzi tot păcatul greu,

Și crucea s-o ascund în munte.

Dar... când mă-ntind să Te cuprind de mâini,

Tu mă privești cu-atâta blândețe-n sfântu-Ți dor,

Și-mi spui: „Copile, rana mea e mare,

Dar prin acest chin eu vă salvez de dor.”

Coapsele mele își deschid universul care arde.

Nu e o flacără a cărnii,
ci o ardere a dorinței,
un râu de jăratic verde
izbucnit
din veșnica poiană a fertilității.

O sevă sălbatică, ce nu cere voie timpului.

Totul se oprește acolo,
pe iarba caldă a începutului,
unde rădăcinile mușcă în șoaptă din lună.
Suntem așteptați de o geneză mută,
un nou început
ce își coace miezul de jar
în adâncul acestei mari combustii.

Luna veghează. Tăcută. Rotundă.

O desfacere a lumilor din propria lor arșiță,
un tremur de stele prin capilarele nopții,
lăsând spațiul liber din jur
să pulseze o altă ordine...
pe care doar tăcerea
o mai poate cânta,
atunci când viața
refuză să mai pună punct.

De ce mereu vi și pleci,

Oare de ce îți bați joc de mine?

De ce mereu încerci să negi 

Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?

Dacă este adevărat spune-mi de ce...

De ce nu pleci definitiv din a mea viață?

De ce îmi dai mereu falsă speranță?

Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?

Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?

De ce mereu îmi faci inima să plângă?

O liniște vuiește sub mine,

De senzații sunt sterp,

Mi-e gândul Doamne la tine,

Deși sunt la un Altul adept.

În plină stradă îmi vine să plâng,

Iar am ratat de puțin paradisul,

De pe aripi molozul mi-l strâng,

Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.

În mine trăiește Abel și Cain,

Nu mai știu să-mi cer nici iertare,

Cu ochi noroioși spre cerul senin,

Caut lumina și raza de soare.

Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,

Mă abat de la viață și lume,

Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,

Și-mi șterg prin botez vechiul nume.

Clopote plâng în biserici uitate,

Prescura-i dosită la moară sub valț,

Târându-mă-n genunchi și pe coate,

Aștept un miracol să pot să mă-nalț.

Privesc în jurul meu mergind 

Pe strada mare, suspinînd

Cînd văd o lume mare de nebuni

Ma-ntreb în gînd, e adevărat

Că lumea asta s-a stricat?

Nu-i de mirare ce trăim

O sa primim cu ce plătim

Plătim cu bune ne va fi bine

Plătim cu rău ne va fi greu.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu

Că-mi dă putere cînd mi-e greu

Dar și îl rog că să mă ierte

Cînd mai greșesc, e omenește.

Incerc sa fiu și bun și drept

Și să plătesc cit mai corect

Că vreau doar bine să îmi fie

Nebun i

n lume nu-i domnie.