Sabotaj

Văd că timpul te-a lenevit

Și în gând ai adormit

Te văd că nu vrei să isprăvești

Vrei să rămâi ceea ce ești

Uitarea te-a redus la tăcere

Te-a înecat în complacere

Și lași vorba neatriculată

Iar timpul îți cere a lui plată 

Mai bine mai târziu decât niciodată

Văd că ești de timp gonit

Și instinctul nu ți-e domilit

Te văd că vrei să isprăvești 

Să fii mai mult decât ce ești

Să construiești propriul sistem

Țintești spre cel mai înalt barem

Împingi conturul spre extreme

Iar timpul îți răspunde prin blesteme

Decât prea târziu mai bine prea devreme

Văd că timpul te-a amorțit

Și imaginea ți-a desuflețit

Te văd n-ai cum să isprăvești

Nu ești decât ceea ce ești

Deși ți-ai dat tot interesul

Ai recoltat doar înțelesul

Al tău scop, al tău sicriu

Iar timpul nu a fost veșnic viu

Mai bine niciodată decât prea târziu.

Nu caut a nimănui aprobare

Îmi cunosc propriile măsuri 

Dă-mi mai degrabă o întrebare

Nu am nevoie de răspunsuri

Lasă-mă în perpetua modificare

Un farmec în necunoscut găsesc

Dă-mi mai degrabă încă o întrebare

Dă-mi șansa să mă depășesc

Prin cercetare eu mă realizez

Și îmi dezvolt capacitatea de a creea 

Da-mi o întrebare, să o analizez

Și voi vedea, ce fac cu ea

Dă-mi cât mai multe întrebări

Și puține răspunsuri

Să pot sa fiu imun la perturbări

Și să disting feluri și sensuri.

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

Observ te-a părăsit sinestezia

Și-mi vine să îți dau în cap cu poezia

Să îți aplic croșee spirituale

În plexul identității virtuale

Observ te-ai cufundat în amnezie

Pixelii îți corectează orice erezie

Și-mi vine să îți dau în cap cu pixul

Să scot din tine sufixul și prefixul

Observ te-ai spânzurat de atmosferă

Și-mi vine să te izbesc de geosferă

Să-ți activezi astfel simțurile firii

Să te legi de povara amintirii

Observ te-ai înecat în propria ta mană

Oglinda peste tine a devenit stăpână

Și-mi vine să-ți exprim câțiva pumni de cuvinte

Algoritmul să nu te mai reprezinte

Observ te-a părăsit simțul realului latent

Și te confunzi cu idealul cel mai impotent

Și-mi vine să te clatin cu un adjectiv

Și să te dobor în planul perceptiv

Observ te-ai ancorat la porturi ireale

Ce îți oferă securități condiționale

Și-mi vine să arunc după tine cu filozofie

Să-ți dezmorțească a identității atrofie

Între nimic și tot sunt o mulțime de ceva-uri

Și îmi doresc să ne echilibrăm

Și să ne calmăm

Spre centru să ne îndreptăm

Să ne regăsim balanța

Să identificăm în om nuanța

Să identificăm omul cu nuanța

Și să micșorăm distanța

Să căutăm alianța

Și îmi doresc să ne dezicem de extreme

Să ne legăm prin apoteme

Să tindem spre ceilalți și spre noi înșine

Nu spre idei și spre doctrine

Ce polarizează

Și stabilitatea lezează

Unitatea afectează

Fiecare individ este o colecție de ceva-uri

Nimeni nu este tot

Oricât de mult ar face zgomot

Nimeni nu este nimic

Oricât ai vrea să-ți fie inamic

Fiecare face puțin sau mult cât știe

Prin excelare sau prin modestie

Iar tratamentul cu empatie

Ne-ar ajuta să ne completăm reciproc

Să ne întâlnim la mijloc

Când construim singuri de capul nostru

Și mutual ne sabotăm

Și ne izolăm

Cum vom putea să ne apărăm

Și să creștem, să zidim

Cum vom putea să isprăvim

Proiectul început de mult de-atunci

Cand părinții erau siliți la crunte munci

S-au răsculat

Și încălcând porunci

Au dat tot ce-au putut pentru a lor prunci

Au dat cu pumni în bot tiraniei

Au dat o șansă României

Și-au dat viața, au dat tot ce aveau

Pentru tine 

Și pentru mine

Noi doi despărțiți de o literă 

Și uite-ne acum despărțiți de un întreg alfabet

Unu-i a-ul altu-i zet

Dar revenind la subiect

Dacă vom vrea vreun efect

Va trebui să construim împreună

Munca noastra să se juxtapună

Să construim un monument al speranței prin unitate

Prin acceptare și legare

Prin sinceritate

Să recunoaștem că diferențele nu se vor evapora

Ci dimpotrivă mai multe tot vor apărea

Și tot ce putem să facem e să le acceptăm

Să le înțelegem și să le cultivăm

Să găsim și să folosim binele din fiecare

Sa renunțăm la judecare

Mâna întinsă să fie pentru îmbrățișare

Nu pentru arătatul cu degetul.

Sunt generația ce ar fi trebuit să aducă schimbarea

Sunt printre cei în care s-a pus toată așteptarea

În cârca noastră toate speranțele s-au aruncat

La câte standarde ne-am ridicat?

De mici copii ni s-a tot spus că suntem timpul nou

Și vom avea libertatea de a desena un alt tablou

Și vom fi lăsați să construim un peisaj diferit

Ce șanse de fapt ni s-a oferit?

Ori noi la așteptări nu ne-am ridicat

Sau speranța a fost prea ambițioasă

Ori șansa de a reuși nici nu ni s-a dat

Istoria am învârtit într-o spirală vicioasă.

Mai degrabă amândouă mai degrabă nici o culpă

Nimic nu învățăm, dacă trecutul prea mult ne preocupă.

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

În Hristos să ne încredem 

Căci El ne e Pastor,

Călăuza ce ne duce 

Sus în cer la Creator.

Noi trebuie să ne smerim 

Ajutor în El găsim;

S-ajutăm pe fiecare 

Să ajungă la scăpare.

Bătrânețe haină grea,

Te-ai agațăt de ușa mea,

Să -mi fii manta de vreme rea .

Eu te sfidez, pe loc, păzea!..

Chiar nu ești binevenită,

Am ceva treabă,sunt grăbită;

Nu -mi doresc să fiu zbârcitä,

Să mă vait, ramolită,

Că mă doare -cot,ori coastă,

Nu mă simt atât în vârstă.

Copil în suflet am rămas,

Nu te mai uita la ceas;

Sunt destinația greșită,

Eu nu sunt pregătită,

Să te găzduiesc în mine;

Portul tău nu -mi șade bine..

Ori păsuiește -mă oleacă;

Dă-mi un răgaz să -mi placă 

Ideea să fiu bătrână 

Cu capul nins, dinții de lână..

Știu că nu mă scap de tine,

Nu te încrunta la mine;

Faci riduri timpuriu,

Hai , că ne -auzim mai târziu..

Mă gândeam așa, în timpul unui vis

Cum simple complicații urcau dintr-un abis

Nu-i de mirare c-atât de mult gândesc 

Să-mi vie iar trecutul, un altul mai firesc

Deși n-aș putea spune de ce mai zăbovesc

În tot trecutul, taină a firii ce privesc

E năzuință slabă? Aș vrea să cercetez de ce

De firea-mi veche eu nu mă depărtez

Ce bine-ar fi, măcar o noapte, să privesc 

Cum toată taina veche ce nu o deslușesc 

Să se reverse minții, în har dumnezeiesc 

Acum, aievea, eu, să pot s-o lămuresc

Un mâine nou, curat de gânduri, e tot ce îmi doresc

Marius Ene, Polonia, 25.05.2025

La vie est une scène, un vaste décor,

J’ai choisi d’être acteur, un protagoniste.

Regarder passivement ? Non, ce n’est pas pour moi,

Je prends les rênes, j’écris ma propre histoire.

Le monde se divise entre rêve et action,

Certains rêvent, d’autres font des changements.

Moi, sans attendre, je fais mon propre choix

De créer l’avenir avec mes propres mains.

La question n’est pas si je peux réussir,

Mais jusqu’où je suis prêt à courir.

Je ne suis pas juste un nom perdu dans la foule,

Ma voix résonne, ma force se déverse.

Dans un monde qui essaie de me définir,

Je tiens le stylo à la fin et j’écris ma propre histoire.

Oui, je ne suis pas parfait, mais je suis authentique,

Car l’authenticité laisse une empreinte dans le monde.

Pe mormântul dorului meu să pui o floare,

Sentimentele le-am strâns sub un alt soare

Nu mai navighez după iluzii aproape expirate,

Totuși, ce fac cu jumătățile de măsură înfumurate?