Rugăciuni în lanțuri

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră amintirea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Cât încă nu-i totul pierdut.

Aleargă afară prin ploaie,

Soarele plimbă-l în lesă,

Poartă-l pe Luna bălaie,

Și lasă-l la o altă adresă.

Urcă-n copaci și fluieră-ți frica,

Aleargă pe frunze ca vântul,

Cu greierul împacă furnica,

Și învârte mai tare pământul.

Bea apă din râu și ciubere,

Ia curcubeul și fă-ți-l hamac,

Rupe-n pădure sinistra tăcere,

Să sune întruna ecoul buimac.

Te uită copile cum pleacă,

Cum intră vremea-n trecut,

Hai du-te acuma la joacă,

Că încă nu-i totul pierdut.

Port în mine o rană veche,

care arde tăcut,

ca o flacără ce nu încălzește

și totuși mistuie tot.

Am iubit până la sânge,

până când inima și-a rupt pereții,

și am plâns fără să știu

dacă lacrimile sunt de dor sau de moarte.

Fiecare zi îmi cere un preț,

fiecare clipă ia ceva din mine,

și totuși rămân în picioare,

ca un copac lovit de fulgere. 

Sufletul meu poartă cicatrici

pe care nimeni nu le vede,

dar fiecare pas le aprinde,

ca un foc nevăzut sub piele.

Mă nasc din nou în fiecare dimineață,

și tot ce sunt —

e un drum de carne 

către Lumină. 

             glosă

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Pune-mi pe tâmple amurgul să ardă,

Ca pe-o cunună de spini și rubin,

Lasă-mi tăcerea în piept să se piardă,

Dar nu-mi da iubirea cu gust de venin.

Leagă-mi privirea de steaua târzie,

Frânge-mi din nume tot ce-i lumesc,

Fă din durere o lungă câmpie,

Dar nu-mi da zâmbetul fals, omenesc.

Calcă-mi pe inimă florile toate,

Fă-le cenușă sub pasul tău greu,

Dar lasă-mi iubirea fără de moarte,

Flacăra pură a dorului meu.

Stinge-mi în sânge izvoarele line,

Fă-mi din răsuflet o iarnă târzie,

Lasă tristețea să ardă în mine,

Dar ține-mi iubito dragoste vie.

Rupe-mi din zile lumina curată,

Țese-mi pe umeri cămașa de vânt,

Fă-mă uitării o umbră legată,

Dar spune-mi măcar un cuvânt.

Pe ruguri, iubito, arde-mi iubirea, 

Te uită cum torc fuioare de plâns, 

Cum luna aleargă ferindu-și privirea, 

De la marea de lacrimi ce-am strâns. 

Toată viața s-a strigat la mine.

Am trăit sub un cer care nu vorbea,

ci striga.

Cuvintele veneau spre mine ca niște uși trântite,

ca niște porunci fără odihnă.

Între pereții zilei s-au izbit mereu sunete ascuțite.

Am crescut într-o lumină care nu mângâia,

ci interoga.

Vorbele cădeau peste mine ca niște insulte,

ca niște pietre aruncate în ape tulburi.

Toată viața s-a strigat la mine.

Strigătul a fost alfabetul meu timpuriu,

urletul — clopotul care mă chema la trezire,

la teamă,

la apărare.

Am învățat să respir scurt,

să răspund înainte de a fi întrebat,

să-mi strâng inima ca pe un animal speriat.

Și în zgomotul acesta continuu

am început să cred

că liniștea este doar o legendă spusă copiilor.

Dar uneori, noaptea,

când orașul își lasă armele jos

și ferestrele nu mai tremură,

simt cum în piept se deschide un loc

neatins de țipăt.

Acolo nu e judecată,

nu e grabă,

nu e poruncă.

E doar o așteptare blândă,

ca o mână care nu apasă,

ci rămâne.

Și atunci înțeleg,

că n-am tânjit nici după tăcere deplină,

nici după izbăvire zgomotoasă,

ci după un sunet

care să nu mă strivească…o șoaptă.

Mi-e dor de o șoaptă!

Iar mă-ntorc la primul meu vers pierdut,

Îl citesc în tăcere, cu dor ascuns și mut.

Mintea s-a schimbat, timpul a rărit culorile,

Dar în poemul acela trăiesc vechile mele ore.

Poeziile cresc, altele se nasc pe rând,

Dar prima rămâne tristă, ca un vânt blând.

Chiar dacă scriu altfel, cu glas mai matur,

Prima mea poezie e ecoul unui dor pur.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 18.10.2024

S-a stins cuvântul pe hârtia goală,

Iar mâna tremură pe ea încet,

O lume crudă astăzi se răscoală,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Iubiri de foc trăite odinioară,

Acum sunt umbre reci dintr-un regret,

Atârnă-n ștreangul fără sfoară,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Cuvintele-au murit în cartea nedeschisă,

S-a stins din inimi dorul desuet,

Iubirea nu mai arde, și învinsă,

Îl mustră zilnic pe poet...

Sunt zile goale, nopți fără-nțelesuri,

Când gândurile nasc poemul incomplet,

Iar rime albe învăluiesc eresuri,

Și-l mustră zilnic pe poet...

Se clatină lumina prin perdele,

Și-atinge tâmpla bietului poet,

Din mână-i cade pe podele,

Iertarea sa, rescrisă-ntr-un sonet.

Ai plâns?

Am plâns că mi-ai fost drag și ai plecat

Am plâns să văd că nu pot să te-mpac..

Am plâns să simt că pentru tine n-am contat

Am plâns c-ombratisare tu mi-ai refuzat..

Plângi?

Mai plâng când amintirile mă năpădesc

Și plâng cu gândul la vinul ce-l doresc..

Mai plâng când gândurile mắ învăluiesc

Și plâng când de zidul dintre noi mă izbesc.

Mai plângi?

Uneori când simt că nu mai am putere

Alteori când mult prea mult îmi pasă

Și... când în inimă simt doar durere

Dar plâng mereu...c-un licăr de speranță!

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,

Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,

Și care măcăne același refren, Parcă...

Ecoul se repetă fără odihnă,

Obsedant și mecanic solfegiază,

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Ziua este încă la început,e dimineață,

Și viața cântă iar si iar plină de speranță,

Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,

Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...

Eu știind că-ți pasă!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bare ett ord

Sagt tilfeldig

Utilgivende

Det slår meg ned.

hjertet tror

Tanken måler det,

Stillheten er borte

For alltid.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og hør på rådene mine.

Bare ett ord

Det gir meg tunge tanker

Og bare med dem

Det omgir meg.

Det er sjalusi

Det kommer som en byrde

Og et ubeskrivelig mareritt

Natten i drømmen senker seg.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og lytt til rådene.

Og du vil vite

Å fortelle deg

uansett,

alle som

Ikke bli sint!

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Ikke bli sint!

Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,

Doamne al tăcerii înalte,

căci Te caut cu ochi omenești

și nu Te pot cuprinde.

Tu ești peste cuvânt, peste gând,

peste orice atingere.

Iar eu — o mână de lut

care se zbate să Te atingă.

Tot ce zidesc ca să Te ajung

se prăbușește în praf,

căci nu se urcă omul

la înălțimea Crucii prin mândrie.

Mi-e dor de Tine,

dar dorul meu e o rană,

nu o aripă.

Și plâng, Doamne,

căci în toată căutarea mea

n-am găsit decât urme,

niciodată pasul Tău.

Și totuși…

în deșertăciunea aceasta Te afli.

În golul meu locuiește taina Ta.

Când nu mai am ce să-Ți ofer,

Tu vii —

cu milă adâncă,

și mă ridici din zdrențele dorului meu.

Primește-mi căutarea,

nu ca pe un drum,

ci ca pe o rugă.

De ce nu Te pot cuprinde,

Doamne,

când Te caut cu toată ființa mea?

De ce mă simt mai gol în fiecare clipă

și mai aproape de Tine în același timp?

Întind mâinile spre cer

și simt doar vântul rece,

dar tot nu mă opresc.

Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,

nici o adâncire în care să nu mă afli.

Deșertăciune mi-i căutarea,

dar nu încetez să strig,

pentru că, poate, în această goană

voi învăța că Tu ești întru totul

în mijlocul dorului meu.