Primăvara

E iarnă; totu-i alb,

Nu-i niciun semn de viață.

Și apele căzând 

În zborul lor îngheață.

Un petec de pământ 

De sub zăpezi apare,

Din temnițele lor 

Scoțând o mică floare.

Ce dar Dumnezeiesc 

Să fi călăuzit-o?

Și-n straturi de nămeți 

De stingere-a păzit-o?

Dar oare nu-n zadar 

De somn a fost lipsită,

Și o așteaptă-n ger 

O moarte mai cumplită?

Iar floarea răsări.

O geană de lumină 

Din asfințit căzu

Drept în petale-i, fină.

Eu iarnă; totu-i alb,

Iar apele îngheață,

Și doar o floare dă

Speranța întru viață.

Orașul pare-a fi atât de mare

Eu, mică, ghemuită lângă vatră,

Când soarele aprinde primăvara 

În jungla lui noptatică de piatră.

Atunci când roua nu devine gheață,

Ci, tremurândă, se preface-n brumă,

Ca mai apoi, sfârșindu-și scurta viață 

Să zboare-n sus, la norii vagi de spumă.

Când ghiocei răsar de sub zăpadă,

Zvântând în cer miresme de bravură,

Ca gerul, de petale-mpuns, să cadă 

Și să-și sfărâme propria armură.

Când flori din zbor se-așează peste arbori,

Iar păsările, înflorind, le cântă,

Și gerurile luptă în zadar, ori

Se lasă pe zăpada cea înfrântă.

O nouă zi se scaldă-n raze

Ce joacă-n cerul azuriu,

Fug peste solul argintiu

Și-n neaua albă scânteiază.

Trosnește aerul de ger,

La fel și arborii. Povara

De nea va cădea doar la primăvară,

Când soarele va străluci din cer.

Tril... Cântul unei păsări mici

Ce vrea-n zăpadă să se scalde,

Iar gerul-mi arde pe obraji...

O, amintiri atât de dragi, atât de calde!

O, Asphodelus, floarea morții,

Câte regrete te urmează? 

Ești ultima în jocul sorții,

Dar asta nu te întristează.

Ți-ai găsit slabă pe câmpia 

Cu suflete nenumărate,

A căror minte e pustie,

Iar inima - îndurerată.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

O, Codrule verde! Pădure măreață!

Creația lui Dumnezeu cea semeață 

Ce-mi dă mie pace, ce-mi dă mie viață.

În tine, prin petele mari de lumină 

Coboară din ceruri credința divină.

Din arborii tăi înțelepți se revarsă 

Pura energie, ce nu este falsă.

Alină o inimă frântă, Pădure,

Căci oamenii vor curăția să-i fure.

Căci lumea cea crudă, deșartă și sură 

Mă taie încet cu o sabie dură.

În lacrimi alerg către tine, pădure,

Căci sufletul meu nu mai poate să-ndure

Atâta tristețe, durere și ură,

Atâta cruzime, ce n-are măsură.

Noaptea, dincolo de timp

Intr-un spatiu curgator

O calatorie vie simt

Cand revin, doar un ecou.

Aici totul e stabilit,

Conectat si pre-gandit

Apasator, de nemiscat

Forte, tensiuni... ii conectat.

Dar, e doar o jumatate,

Ca pe cand incep a cugeta

Soarele in urma il vad 

Cu opt minute si jumatate

Dar voi, stelelor voioase

Vii prezente voi vorbiti

Lumini misterioase

Din trecut voi straluciti

Spatiul curge, se indoaie

Timpul face si el la fel

O sceneta, poate-n vise

Prindem un glimpse in culise.

Poverile grele ce îmi apasă sufletul

Se pare că încep să își spună cuvântul.

Am ajuns să fiu doar o umbră

Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.

Însă tot ce e rău va trece

Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.

Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic

Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.

Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic

Deși timpul era cel mai aprig inamic.

Am plâns, am suferit, am îndurat

Dar de acum toate astea s-au terminat.

Singura soluție care îmi rămâne este speranța

Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.

Speranța că totul va fi mai bine

Și orice e rău va trece de la sine.

În ochii tăi vedeam lumina

Și știu că și tu în ai mei,

Până-ntr-o zi când ți-ai ferit privirea

De teamă... să nu te pierzi în ei.

În ochii tăi citeam dorință

Și știu că și tu în ai mei,

Până-ntr-o zi când ai crezut de cuviință 

Să pleci... fără în brațe să mă iei.

Pe buze ți-am purtat dulceața 

Și știu că și tu pe a mea,

Până-ntr-o zi când ridicat-ai fortăreața

Tăcerii... când sufletu-mi de dor gemea.

Pe buze ți-am purtat parfumul

Și știu că-n tine inima creștea 

Până-ntr-o zi când mi-ai luat vinul

Și m-ai lăsat pe foi să îmi vărs setea.

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.

Afară plouă, eu în casă stând,

Simt ploaia cum mă bate și în gând.

Picurii de ploaie pe geam curgând,

Parcă sunt oameni cu amar dansând.

Afară-i frig, iar eu pe gânduri stând,

Simt un aspru cuget mie spunând:

Doar și amorul l-ai văzut plecând,

Când crezi că-i vedea ploaia încetând?

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.