Natalia

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Til einskis

Á vorin, með sálina titrandi,

Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,

Og á haustin, þegar vonir deyja,

Við eigum ský eftir,

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem kemur aldrei aftur,

Vöggur bara hverfulur draumur

Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,

Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,

En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingju sem við viljum alltaf,

Ég kem ekki lengur!

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingja sem við viljum svo mikið

Ég kem ekki lengur!

Tăcerea nu vine brusc.

Are un sunet discret

ca vibrația unui telefon

uitat pe masă.

Lumina alunecă pe pereți

fără să ceară atenție

iar ora se desface

în minute fragile.

Deschid fereastra

nu pentru aer

ci pentru spațiul dintre gânduri

unde nimeni nu mă caută.

Cuvintele rămân nefolosite

într-un colț de memorie

ca aplicații închise

care încă știu ce-au fost.

Respir mai rar

și lumea face la fel

ca și cum am fi decis

de comun acord.

Că uneori

cea mai importantă notificare

nu apare pe ecran

ci în liniștea

care rămâne.

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Judecata adevărată,

De DUMNEZEU este dată.

El sfântul judecător,

Este drept și de-ajutor.

Să ne pregătim, că iată...

Judecata ne așteaptă.

Ne rugăm și neîncetat,

Multe aveam de iertat...

Dumnezeu e iertător,

Tata care tuturor..

Cere să ne îngrijim,

De rele să ne ferim.

Lucruri bune de-s făcute 

Foarte mult o sa-ne ajute.

Dacă mă gândesc așa...

In iad nimeni nu ar vrea.

RAIUL este locul care,

Și-l dorește fiecare.

Pregătește creștine 

Să ajungi, unde ție bine.

Roagate neîncetat,

Să ai locul preferat.

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Barco a vela

Querido barco a vela, você flutua no oceano aparentemente interminável,

Para quais continentes você irá novamente desta vez,

O que espera por você no seu próximo destino?

Barco a vela, barco a vela...

Por que você não me disse que gosta tanto de velejar?

Por que você não me avisou?

Por que, virando as costas para você, por um momento, você saiu do porto?

Como posso me acostumar com o vazio que você me deixou?

Como vou preenchê-lo?

Barco a vela, barco a vela...

Você era leve como um pardal,

Espero que você volte mais feliz do que onde foi,

Eu percebo que você teve que ir

Foi assim que você se sentiu

Isso é o que você pensou.

Tínhamos construído você tão bem, de madeira, o leme, o convés,

De várias folhas de vela,

Eu até anexei sua âncora,

Eu sei que não será fácil para você,

O oceano tem seus caprichos,

Você não sabe o que esperar,

Quando fica agitado e sacode você em todas as direções,

Ele só leva você pelas rotas que são mais acessíveis para ele,

Quando for difícil para você, quando você sentir que não tem como se manter à tona,

Por favor, olhe para baixo, veja a âncora anexada,

Pense que de longe, mesmo a milhares de quilômetros de distância,

Eu cuido de você, tenho você em meu coração,

É que você não está mais perto de mim para te mostrar,

Na verdade, o quanto nossa conexão significou,

(Em tom argumentativo)

Sinta-se bem, deixe ir, esqueça quem te fez,

Em duas semanas nem chegamos perto,

Se você pensa assim, a escolha é sua...

Só saiba que me importo com você, é por isso que te construí tão bem,

Como último incentivo, digo-lhe: “Não se deixe intimidar pelas tempestades que encontrará ao cruzar o oceano. Não se esqueça que depois da tempestade vem o bom tempo”.

O barco a vela:,,O que você faria? Não posso ficar um dia no Rio de Janeiro? Só um dia, é tudo que eu quero, depois voltarei para você, prometo!"