Jefuiți...

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Hai că trec și peste asta,

Întorc pagina discret,

Merg înainte și basta 

Fără urme de regret.

Răsuflănd din rărunchi,

Străbat norii cenușii,

Tremurând din genunchi ,

Să nu mă piardă pașii..

Să nu mă tulbure marea,

Când mă bate vântul,

Ce -mi spulberă zarea,

Smulgându -mi veșmântul.

Ziua de ieri mă cheamă 

Din ecoul umbrelor ude

Și mă cuprinde o teamă,

Că din culpă -mi răspunde..

Ziua de mâine -mi surâde 

Din tărâmul ce mă -mbie

Și de brațe mă prinde,

Să mă scape de fobie .

Mama mea, de ce nu-ți pasă,

De ce taci când strig la tine?

Eu mă rup în mii de cioburi,

Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.

Mă lovește lumea-n suflet,

Mă doboară, mă sfărâmă,

Dar tu, mamă, stai departe,

Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.

Când mă doare, tu mă-nchizi,

Când plâng, tu întorci privirea,

De ce m-ai adus în lume,

Dacă n-ai să-mi dai iubirea?

Omul care-mi face rău

E mai drag decât sunt eu,

Îi alegi vorba, taci pentru el,

Dar mie-mi dai doar întuneric greu.

M-am săturat să mă prefac

Că poate mâine vei vedea,

Că poate mâine vei auzi

Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.

Dar nu te miști, rămâi departe,

Și nu te doare rana mea,

Nici când cad la pământ, în lacrimi,

Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.

Mamă, de ce sunt un nimic?

De ce n-ai pentru mine glas?

Doar tăcerea ta îmi răspunde,

Și mă sting încet, fără vreun pas.

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹

Orele și m

Te strig în șoapte iar pe tine 

Te aud vorbind în somn,

Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,

Zicându-mi:Te ador.

Ce dulce este-a ta strigare 

În șoaptă când tu îmi vorbești

Când tu mă strigi iar eu suspin 

Și eu din somn iar mă trezesc.

Aș vrea să simt a ta chemare 

Din tot suspinul ce îl port;

S-adorm mereu la tine-n brațe 

Când plânsul meu nu-l mai suport.

Atât de dulce e tăcerea 

Când lacrimile curg șiroi -

Mai bine-mi e când simt durerea 

Când eu în suflet iar te port.