într-un Mai...

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Nu e liniște.
E doar zgomotul prea mare
care acoperă lipsa.

Suntem mulți.
Atât de mulți încât ne lovim coatele
și totuși
nu ne atingem niciodată.

Pustiu —
mai pustiu decât pustiul care știe măcar
că e singur.

Eu stau între oameni
ca o literă rătăcită
într-un cuvânt care nu mă mai rostește.

Vorbe.
Mii de vorbe.
Emoji-uri care zâmbesc în locul fețelor,
mâini care nu mai strâng,
ochi care privesc prin tine
ca printr-un geam murdar de grabă.

Fericirea a trecut pe-aici,
știu,
pentru că încă îi simt urmele
ca pe o arsură veche.

Dar nisipul a acoperit tot —
amintirea pașilor,
conturul buzelor tale
în dunele mele de gând.

Ne-am obișnuit să fim singuri împreună.
Să respirăm același aer fals 
a conectării.

Și nimeni nu mai întreabă:
„E cineva aici?”
Pentru că răspunsul doare
mai tare decât tăcerea.

Imaginea e realizată de subsemnata :) 

Te invit la ultima cină 

din această seară senină

în care servit vei fi într ales

cu tot cei mai bun, mai ales

Te invit din bocal să servești 

un vin dulce, un vin ce-l iubești 

Sa îi simți pe buze savoarea

prin vene să-ți treacă candoarea 

E seara în care și stelele de pe cer

ne zâmbesc luminos, cu mister

cu noi stau și ele la masă

ce seară frumoasă.

Gânduri peste gânduri...

se roiesc în cap,

Citesc printre rânduri 

dar din gând le scap.

Obosit de vreme

ca frunza de ploaie

sufletul mai geme

sub dorul care-l îndoaie.

Vorbele rostite

se pierd în tăcerea

șoaptelor șoptite 

dulci ca și mierea .

Mă alint cu gândul

că totul se trece

precum bate vântul 

într-o iarnă rece.

Mă împac cu gândul 

ca-n viața aceasta trecătoare 

suntem două urme clare 
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Iubito, lumea s-a smintit,

Toţi şi-au ieşit din fire,

Vor bogăţii la nesfârşit,

Când totul e iubire!

Vor opulenţă, lux deplin

Şi bani vor în neştire,

Şi mese pline, şi festin,

Când totul e iubire!

Vor aur, diamante vor,

Smaralde şi safire,

Şi mari palate pân' la nori,

Când totul e iubire!

Vor servitori şi vor confort,

Şampanii în potire,

Şi luna de pe cer de pot,

Când totul e iubire!

Şi vor răsfăţ pân' la sfârşit,

Vor fast şi-n cimitire,

Toţi monumente şi-au cioplit,

Când totul e iubire!

Că nu mai cred în ce e sfânt

Şi nici în mântuire,

Iar în iubire nici atât...

Când totul e iubire!

E noapte adâncă, târzie

Somnul, îndărătnic, nu vine,

Muza mea s-a rătăcit și nu vine,

Eu încerc să-i scriu ceva pe-o hârtie.

Celui ce se ceartă cu insomnia 

Și crede că-i trece, de răsfoiește o carte

A-și  vrea să-i sugerez o melodie,

Să uite de ziua ce-a  fost, de păcate.

Cititorule drag, să mă crezi, dacă vrei

Lumea noastră, e plină de buni eroi 

Dar nu cei ce apar pe ecrane,

Doar cei ce sunt simpli, ca noi.

Iscodește-ți mintea și te va ajuta,

Soluții sunt multe, să mergi înainte

Când somnul nu vine și grija te doare,

Roagă-te cerului, că-ți vin ajutoare.

Îmi doresc să-ți trimit,  doar un rând

Care să te încarce doar pozitiv.

Oamenii, doar cei greu încercați,

Nu plâng, doar merg înainte,

Avându-l pe Domnul în minte!!!

Seara,

când căldura se domoșea,

poarta nu era doar poartă,

erau locul unde se adunau oamenii

la o vorbă scurtă,

fără program 

și fără grabă.

Stăteaii un pic, 

te mai uitat pe drum,

mai trecea cineva

apoi intrai în vorbă.

Un gest simplu,

o cană cu apă

dăruită cu drag

parcă spunea tot:

că te vede,

că ești binevenit.

Nu era nevoie de prea mult

doar o cană,  o umbră

câteva vorbe așezate.

Îm astfel de seri

satul se simțea altfel.

Nu ca o idee mare,

ci ca un obicei mic, repetat,

care ținea oamenii aproape,

fără să-i oblige cineva

doar din dragoste  și respect.

sinteti minunat, aveti cinste deplina,

fidel, ideal, prieten la greu.

dintre noi doi doar eu sint de vina.

sinteti bun, monstru sint eu.

imi dati soarele, eu sint amatoare de noapte.

rautate ascund sub grimasa.

cu credinta imi dati din suflet o parte.

sinteti bun, iar eu nemiloasa.

eu v-aduc suferinta, asta imi place,

iar iubirea v-o calc in picioare,

si de asta, mai bine, lasati-ma-n pace.

sinteti bun, eu sint o teroare.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Când binele se desparte,

De rău e foarte bine.

Dar alegerea îți este,

Veșnica doar pentru tine.

Răul e atrăgător,

Te înșală, nu-i de bine,

Căci ajungi foarte ușor 

Unde nu-i pentru tine.

Dacă pași ți se-nreapata ,

Că să faci bine mereu...

Acesta ti-se întoarce,

Simți că așa va fi mereu .

Ai ales e libertate,

Este alegerea ta...

Faci ce vrei cu viața ta...

Dar oare la judecată,

Ce vei face atuncea.

Vino Dumnezeu ta așteaptă...

Să faci bine, fără rău,

Întoarce-te cu credință,

Unde-i este locul tău.