DISTOPIA
"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:
Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!
Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?
...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -
De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"
***
Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.
El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.
E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...
Pălpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită ca sirena în năvod...
Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -
"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,
Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu
Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.
"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care
Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?"
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...
("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:
L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensare a copilului pierdut
Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Chris 
Data postării: 18 octombrie
Vizualizări: 36
