2  

Din seria gândurilor nocturne: Gramatică de suflet.

Unii oameni sunt ca verbele.
Nu stau niciodată într-o singură formă.
I-am știut cândva la trecut:
promisiuni rostite încet,
cu sens și cu greutate.
Îi trăiesc azi la prezent:
schimbați, nuanțați,
uneori străini în propria lor definiție.
Iar pentru mâine…
se conjugă la viitor
după direcția ușilor deschise.
Își schimbă persoana,
își schimbă timpul,
dar uită, uneori, esența.
Pentru că nu toți știu
că un om nu trebuie să fie corect gramatical,
ci sincer.
Și sunt rari aceia
care rămân același verb simplu:
fără artificii,
fără timpuri complicate,
doar adevăr.

Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Antonio Ciprian Corneanu poezii.online Din seria gândurilor nocturne: Gramatică de suflet.

Data postării: 3 august

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 354

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Timpul ei

Ți-am smuls singurătatea
Din colțurile sufletului tău
Și-acum, spune-mi te rog...
cât e ceasul?

Din zori, am înșfăcat răcoarea dimineții
Și ți-am pavat patul în care stai tolănită...
Tu mi-ai sădit câteva minute...
Orologiu se pierdea în erori.

S-au prelins orele ca valurile Niagarei
Și toată pororoca din mine te-a năpustit
În tihnă
Din toate izvoarele.

Mai spune-mi, te rog,
cât e ceasul?

Mai spune-mi
o șoaptă,
un strigăt,
o istorie...

Târziu... nu va fi niciodată între noi.

Mai mult...

Anatomia unei distanțe

Nu oamenii mă sperie,
ci liniștea cu care acceptă să fie mici.
Îi văd cum își așază sufletul
în sertare cuminți,
ca pe niște cămăși călcate imperfect,
cum își beau diminețile fără întrebări,
cum își trăiesc viața
ca pe o gară provincială
în care nu mai oprește niciun tren către infinit.
Ei numesc asta pace.
Eu o numesc moarte lentă,
o domesticire a spiritului,
o amputare elegantă
a tuturor utopiilor din om.
Există oameni
care aleg confortul
cum aleg bătrânii o bancă la umbră:
fără grabă,
fără revoltă,
fără dorința de a mai cuceri ceva.
Și poate tocmai de aceea
somnul lor e atât de liniștit.
Dar eu n-am știut niciodată
să dorm simplu.
Pe mine m-au ros mereu ideile,
ca niște lupi metafizici.
M-a sfâșiat nevoia de sens,
această foame absurdă
de a înțelege mecanismul ascuns
din spatele lumii.
De ce iubim?
De ce pierdem?
De ce omul,
singura ființă capabilă să contemple stelele,
este și singura
care își distruge singură paradisul?
Am căutat esența
în femei,
în cărți,
în muzică,
în nopțile în care orașul părea
un creier gigantic conectat la singurătate.
Dar cu cât am înțeles mai mult,
cu atât am devenit mai străin de fericire.
Fericirea aparține celor care nu sapă adânc.
Celor care privesc marea
și văd doar apă.
Eu am privit-o
și am vrut să-i înțeleg disperarea.
Poate că inteligența
nu este o binecuvântare,
ci o rană evoluată.
Poate că luciditatea
e doar o formă superioară de tristețe.
Fiindcă omul care gândește prea mult
ajunge să dezbrace universul
de toate minciunile lui frumoase.
Și atunci rămâne singur.
Teribil de singur.
Ca un far
care luminează pentru corăbii
ce nu vor veni niciodată.
 
Iar iubirea…
ah, iubirea!
Eu cred în ea
cum cred astronomii în galaxiile
pe care încă nu le-au atins.
O intuiesc.
O calculez.
O simt vibrând undeva,
dincolo de materia rece a lumii,
dar între mine și ea
există ani-lumină
și un infinit care respiră ironic.
Poate că sufletele profunde
nu sunt făcute să fie fericite,
ci doar să caute.
Să ardă.
Să transforme dorul în filozofie
și neputința în artă.
Poate că omul nu e definit
de ceea ce atinge,
ci de ceea ce îi lipsește.
Și atunci mă întreb:
dacă dragostea adevărată există doar pentru cei suficient de naivi încât să nu-i caute sensul,
ce se întâmplă cu aceia care au ales să înțeleagă universul înainte de a învăța să fie iubiți?
Mai mult...

Simfonia ei

Nu mai ascult demult
cum picăturile de ploaie fac
gâlceavă în fereastră,
căci în noaptea asta
prefer
să simt simfonia
ritmului tău cardiac.

Mai mult...

În bezna gândului meu

Respiră-n mine
sângele tău aprins, cald,
cerul se topește.

 

În palma mea stai
ca un timp neînceput,
nesfârșit te simt.

 

Ochii tăi fac scrum,
în mine se-aprind focuri
ce nu se sting: dor.

 

Sufletul tău gol
mă îmbracă-n clipe reci
cu freamăt de foc.

 

Un sărut ascuns
se naște în pântecul
întunericului.

 

Trupul tău arzând,
oglindă de veșnicii,
mă înghite tot.

 

Sub pielea ta albă
curg râuri de liniște
și strigă spre mine.

 

Ne stingem cu ploi,
visul devine pământ,
sămânță și rod.

 

Noaptea se destramă,
când iubirea noastră arde,
Eros ne înghite.

 

Mă îmbraci cu nopți,
cu întrebări nelumești,
cu abisuri vii.

 

Între coapse moi
mă pierd ca într-o mare
fără de hotar.

 

Ne legăm prin dor,
două lumi fără nume
într-un singur trup.

 

Ai lăsat în mine
semne de foc și de vis,
îți port amprenta.

 

Îmi ești început,
dar și capăt de lume,
un arc infinit.

 

Pășești în mine,
ca o umbră în lumină,
fără hotare.

 

Sub un singur pas
se sfarmă eternități,
dar noi rămânem.

Mai mult...

Păcatul simetriei

Te-ai întrebat vreodată cât de absurd de rar e
să găsești ochi care să-ți traducă lumea la fel?
Măcar pentru o noapte.
Măcar pentru o singură bătaie de pleoapă,
să vezi cum haosul din tine se aliniază perfect cu respirația altuia.
Eram două jumătăți ale aceluiași fulger,
țesute din aceeași carne de stea și din același noroi.
Luminați de o bunătate aproape naivă, bolnavi de aceleași dorințe,
dar ascunzându-l în catacombele pieptului, fix sub coaste,
pe același Mefisto, torcând a teroare, a ispită și a păcat.
Noi nu ne iubeam pur și simplu, noi ne recunoșteam.
Când îmi atingeai demonii, ai tăi zâmbeau pe întuneric,
liniștiți că, în sfârșit, au găsit cu cine să împartă abisul.
Dar apoi a venit voința ta, tăioasă ca o sticlă de Murano spartă.
O decizie tăiată în carne vie, o sentință de neclintit.
Ai luat foarfecele timpului și ai secționat singura umbră care ne mai unea.
Din cel mai perfect „noi”, ne-ai smuls și ne-ai aruncat la polii pământului.
Din reflexia aceleiași oglinzi, ai ales să spargi sticla:
eu am rămas să păzesc ruinele, tu ai plecat să construiești palate,
și din două spirite identice, ne-am trezit doi străini urlând de la capetele aceluiași infern.
Același aluat, dar arși în focuri diferite. Același drac, dar altă mântuire.
Rămâne, însă, noaptea aia. Tabloul nostru pătat de absolut.
Secunda rară de care menționa Dostoievski, în care lumea a clipit și a văzut că suntem unul.
Rămâne un poem înrămat în eternitatea unei alegeri
pe care, poate, n-o să ne-o iertăm,
dar pe care, nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața lui Mefisto,
n-o vom uita niciodată.
Mai mult...

Tăcerea din bucătărie

Fierbeau cartofii, iar tu frământai
cu gesturi venite din altă poveste.
Eu stăteam pe marginea lunii
și-ți urmăream mâna cum despica pătrunjelul,
ca pe un vers obraznic, crescut în abis,
iar sarea cădea-n oală, ca literele
dintr-un poem scris cu dor pe pielea mea.
Mâncarea - o spovedanie fierbinte,
servită pe altarul păcatului.

Ne iubeam fără cuvinte, fără scenarii,
doar cu respirații și miros de cafea.
Bucătaria ta era altarul plăcerii,
unde timpul se-mpăca lent cu focul,
iar tu, în halatul acela de mătase ce-ți aluneca de pe umăr,
miroseai a vanilie și păcat.
Atingerea ta se prelingea, lent, prin aburii moi,
îmbrățișându-mă pe furiș, în colțuri
unde nici lumina nu mai îndrăznea să pătrundă,
în timp ce peretele tresărea la șoaptele tale adânci,
pe care doar mâinile le mai știau.

Și-atunci mi-ai așternut în timpane, printre gemete rostogolite-n dodii:
„Rămâi.”
Iar timpul s-a strâns, ca o clipă-n pendul,
între coapse și glasul tău răgușit.
Tăcerea noastră mirosea a gutui
și-a ceai lăsat prea mult pe jar -
și a tine, desfăcută-n metaforă.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

CĂLĂTORUL

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

 

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

 

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

 

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

 

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

Mai mult...

Albă ca Zăpada noastră

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

 

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

 

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

 

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

 

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

 

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

 

 

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

 

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

 

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

 

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Mai mult...

N-am știut...

 

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

 

O... cât de mult m-am depărtat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

 

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

 

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

 

Mai mult...

Derivă

Neobișnuit

de blând

 

timpul

astăzi cere

nimic de la mine

 

Mai mult...

Adolescența

 

Aleargă-n piept o vârstă fără frâu,

Cu nări de foc și coama răzvrătită,

Adolescența — strașnic bidiviu,

Ce spumegă zăbala, neîmblânzită.

 

Pe căi de praf și soare în amurg,

Nezăbovind, e-n salturi nărăvașe,

Și-n urmă, anii tineri i se scurg,

În râset, plâns și chefuri uriașe.

 

Nu-i poți vorbi. E tânără și cruntă,

Cu ochii mari, cu fulgere-n privire,

Copita-i lasă, urma mai adâncă,

Și aripi lungi o poartă spre iubire.

 

Aleargă-ntruna, aprig și tăcut,

Un vis cu trup de fiară însetată,

Și-n șuiere de vânt necunoscut,

Nechează când se simte înșeuată.

 

O simți cum rupe zarea din priviri,

Cum în galop înfrânge frica,

Desaga-i plină cu amintiri,

Râzând, le vinde vieții pe nimica.

 

Dar vine vremea când galopul e un pas,

Când ropotul copitelor e-o șoaptă,

Și-acel pur-sânge cu trupul nărăvaș,

Spre grajd, cuminte, se îndreaptă.

 

 

 

Mai mult...

🎤 Marieta

corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin
mirosea a migdale

doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider

dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate

doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras

ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale

și a nefericire

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍