DIN ÎNALTA DEMNITATE..

Râvnim adeseori vulcanic

Spre strălucire,laudă,avere

Prizionieri compuși dintr-un produs metalic,

Sevraj stilat sorbim tăcuți plăcere

Poțiune cu efect real

Uităm modestele origini,

Ne cățărăm pe-naltul piedestal

Prețios prilej ne înbucură în inimi

Străbunii ce nu-i mai amintim

Sunt doar tablou umplut de acuarelă

Și totuși datorită lor trăim,

Ei fiind și azi o santinelă

Defilăm acum cu papion la gât

De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

Extaz dulceag trăim! dar cât?

Căci falsa pace naște doar morminte.

Deghizați călăi dezbracă lăcomia 

Bufoni captivi de faimă și avere,

Corozivi și cronici ignoră sărăcia 

Oamenilor ce le a încredințat putere

Anesteziați din fașă expun extravaganță 

Intr un fals balet își desenează vina,

Sunt hoți cu stil și eleganță 

În timp ce fură, ei nu trag cortina

Dantela cea fină demonic estompează 

Un chip grotesc caustic deformat,

Ridicol ..! ,Creatura fascinează 

Conduce oameni , și o face delicat

Asediați de boală , lacrimi , neputință 

Oameni ce cred și cer o vindecare

Faraonic sunt împinși in neființă,

Cagula sufletului , devine alinare

Însiropat mi e sufletul de sânge 

Și din el lăstar e judecat,

Căci moartea intru-na ea învinge 

Neobosit infern și înghețat 

Necinstită poate fi pedeapsă

Tortură slugă a îngropăciunii,

Dispare învrăjbită că mireasma

Lăsând loc putreziciunii

Profan al pântecului rod

Prin fisură la i pustiit de viață,

Ai spulberat speranța unui nod

Ce a fost legat cu fir de ață 

Ghemuit pășesc în întuneric 

De acum orbește rătăcesc

De mine simt  a nu fi vrednic,

Aștept pumnalul cel ceresc

Din liniștea albă se-nvaluie trist

Amor înșelat de ochi care cer,

Te văd te doresc, nu vreau dar insist 

Din foc ce ardea acum este ger 

Din noapte ostenite vise se-mbina se nasc

Albastre sunt acum gânduri,

Din pânze albe de Damasc 

Se  înalță, precum niște cârduri 

Uitate acum vise ce calde au fost 

Din perne trezite in raze de soare,

Născute atunci acum numai au rost 

Înghețate și frânte plutesc pe o mare

Și simți cum se -nchide se ascunde în tine 

Și plânge și moare de chin sugrumat,

Un suflet speriat subțire prin vine

Distruge distrus, că na fost salvat 

Sensibilă îți poate fi prezența

Precum polenul imi așez privirea,

Sublim ți-e pasul ce a stârnit cadența

În inimă și suflet ți-ai anunțat venirea

Căci trupul tău, pândit de el păcatul

Mizerabil gând sărută acum sânul,

Dorința temătoare aleargă ca vânatul

Un mușcător de roșu ,cu buzele prepari chinul

Și suflul tău fierbinte naște acum un sunet

Dezvelită iți va fi vanitatea,

Ospaț dint tine se -nfrupta ca un vuiet

Răsfoită fecioară ți-a fost puritatea

Ispită! izvor înbălsămat vei fi

Cu frumusețea clară topești încet armura,

Flăcări se aprind în tine zi de zi

Și noapte lângă tine iți va simții căldura

De aș putea, și aș pleca chiar,

Dintre oameni și din viață,

Printre norii cei de var

Intr o lume unde îngheață,

Dorul ,dragoste divină 

Să mă bucur de un etern

De un etern lipsit de vină,

Intr un vid tăcut, solemn

Intr un loc nebântuit 

De vre o urmă de iubire, 

Să dorm ani un infinit

Fără vise , in neștire ..

Dar nu pot pleca acum,

Timpul încă nu sa scurs

Și voi pleca atunci la drum,

Atunci când te oi iubi de ajuns

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Mai desenez un an in cartea vietii
Mai adaug inca unul la gramada
Chiar de mii greu zimbesc ca totdeauna
Ca lumea, fericit azi sa ma vada

Am ingramdit vrio citiva ani
Si inca multi am sa mai gramadesc
Si unde am sa intilnec greutati
Am sa pling si iar am sa zimbesc

Am trecut mereu grabit prin viata
Dar azi pe loc eu ma opresc
Am sa ma ridic spre cer in zbor
Si cazind am sa zimbesc

Ii multumesc mamei ca sunt pe lume
Si am ajuns unde am ajuns
Si toate greutatile de pina acum
Cu zimbet pe buze li-am invins

De ziua asta cind toti de mine-si amintesc
Toti incearca-n felul lor sa ma iubeasca
As vrea sa fie ziua mea in toata ziua
Ca mereu de mine sa-si aminteasca

Zi de zi îmi apar în cale

Oameni noi.

Îmi aduc aminte, oare,

De un dor,

Un paradox?

Întâlniri târzii, plimbare,

Lângă noi, prieteni dragi,

De-nvățat nenumărate.

Lângă Ana,

Talent ferm,

Nu e timpul să încheiem.

Ne vom revedea cu bine

La un ceai, o întâlnire,

O revistă sau o carte

Un gând bun de bucurie.

L-ai trimis la noi în taină 

Noi povești o să apară,

Tot cu tine asta-i drept. 

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Ce folos, de-averi, palate
Dacă sufletul îți este gol,
Că nimic nu vei lua cu tine
Când cazat ești.. la subsol.

Ce folos, de anii petrecuți
Pe-astă lume...păcătoasă,
Dacă-n ei ne lipsesc fapte
Sus, vei primi...o pedeapsă.

Ce folos, de școli, învățătură
Dacă ai uitat ce este omenia,
Geaba te crezi fără... de egal
Omule, mai bună-i modestia.

Ce folos, că ți-ai făcut ,,prieteni"
Când la greu, se-ascund de tine,
Tu, renunță la a lor... fățărnicie
Și-ai să vezi, că fără ei, ți-i bine.

Ce folos, că adevărul îl vorbești
Și fugi de minciună, ură, răutate,
Când, cei mari, ce spun... cultivă
Ce folos, ce scriu, că vechi-s toate!

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.